Poghisite

Pe-ale vieții valuri

2012-01-25T19:07:00.006+02:00

Frânturi biografice

Case în Munții Apuseni

Sunt fiu de moț, coborâtor din viță de oameni mândri și de omenie, pentru care vorba e vorbă și „ce au în gușă-i și-n căpușă”. Am venit pe lume în vremuri tulburi, pe 27 ianuarie 1953, căci pe atunci era cam sărăcie și tot atunci murise Stalin, despre care eu nu auzisem decât mai târziu, când eram pe la liceu. Și totuși am avut o copilărie plăcută: vara mergeam cu vacile la păscut, „pe lângă Râu”, cum numesc moții din localitatea Târsa, comuna Avram Iancu, Arieșul Mic, unde am copilărit eu; iarna mergeam la școală pe jos șase kilometri dus, șase întors și rar dacă lipseam, chiar dacă era iarnă grea, cu zăpezi cât gardurile, iar lupii dădeau târcoale. Și mâncam „pită-nvăluită”, cu amestec de grâu și mălai, pentru că grâul era mai puțin, adus „din țară” cu căruța. Într-un asemenea climat am copilărit până la vârsta de zece ani și-mi aduc aminte cu plăcere de cei mai frumoși ani ai vieții mele, pentru că am trăit printre oameni cumsecade, așa cum sunt moții adevărați.

La vârsta de zece ani am părăsit această lume frumoasă și împreună cu familia ne-am stabilit în comuna Vața, satul Ocișor, din județul Hunedoara, acolo printre „crișeni”. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut în sat, și aici printre noii prieteni, dar tot timpul am fost stânjenit, parcă-mi lipsea ceva, și acest sentiment mă urmărește încă. Am continuat școala generală la Vața, unde am avut profesori buni, cu excepția profesoarei de română, care se așeza la catedră și ne dicta lecția. Atunci mi-a apărut gândul să mă fac „dascăl” și să fac lecții frumoase. M-a susținut în acest sens dragostea de lectură. Fugeam de la unele ore, luam câte o carte în mână și mă ascundeam în parc ca să pot citi. Vara mergeam cu vitele la păscut și de câte ori nu pierdeam vacile, cufundându-mă în lectură (și mai luam și câte o bătaie, căci vitele ajungeau prin porumbiștele oamenilor).

A venit vremea să-mi aleg o profesie, pentru că eram trei frați și sărăcia nu ne permitea să urmăm liceul. De aceea, m-am înscris la o școală profesională, meseria de lăcătuș mecanic, unde aveam asigurate condițiile de bază, casă, masă, îmbrăcăminte. Când am terminat profesionala, am urmat liceul seral la Gurabarza, lângă Brad, și în același timp am fost angajat la Întreprinderea Minieră Barza timp de șapte ani. Am pus ceva bănișori deoparte ca să pot merge la facultate. M-am înscris în 1978 la Facultatea de filologie din cadrul Universității din Timișoara, cu admitere serioasă, cu medie foarte bună. Au fost cei mai frumoși ani ai vieții mele. Am fost un student „stăruitor” și mă iubeau deopotrivă colegii și profesorii. Pe la Timișoara nu am știut niciodată ce este invidia, răutatea, și de aceea toți îmi ziceau, pe numele mic, Mișu.

Asta a ținut până în 1982, când, fiind al treilea pe țară la repartiție, am ajuns la Sebiș, un oraș care nu mi-a plăcut de la început pentru că am fost primit cu ostilitate: cică am luat locul în catedră la altcineva pentru care era „reținută”. Din această cauză am avut mereu șicane de tot felul și de la toate „forurile”. Am încercat să evit conflictele acestea, dar am fost perceput mereu ca un „ghimpe” sub pielea cuiva. De aceea spun cu suflet deschis că niciodată nu mi-a plăcut localitatea aceasta de adopție. Dar anii au trecut, am încercat să fiu dascăl bun pentru copii, să las ceva în urma mea. Și ce bucurie mai mare poți avea decât să știi că lași ceva în urma ta. M-am refugiat în lectură, în grija față de familie și am cochetat cu scrisul, publicând douăzeci de numere ale revistei școlare „Caiet literar”, adunând ceva poezii în volumașul Nuferi dalbi și tipărind „niște cărți” didactice, cum cu răutate și invidie remarca un „oficial” al școlii în care lucrez de atâția amar de ani neîntrerupt, aproape treizeci se împlinesc în curând. Și mă opresc aici pentru că despre viitor mi-e teamă să prorocesc ceva, după vremurile tulburi prin care trece. Nu sunt pesimist, căci am trăit eu vremuri și mai grele, dar nici nu mi-e sufletul împăcat, când văd atâta minciună și ipocrizie în vremurile de azi.

Prof. Pogan Mihai

Lui Eminescu

2012-01-17T06:01:00.009+02:00

Întru cinstirea Lui Eminescu

16 ianuarie 2012. De dimineață e ger și azi începe școala. După zile „calde” din vacanță, e mai greu să ne dezmorțim pe lângă caloriferele, călduțe e adevărat și ele puțin. Abia în două-trei zile atmosfera se încălzește și ne putem intra în ritmul normal al școlii. Cu toată atmosfera rece încă, în amfiteatru are loc comemorarea Lui Eminescu. Intenționat am scris cu literă mare, căci pentru noi românii El rămâne veșnic precum însuși Dumnezeu. El este și va rămâne pentru cei cu simțire românească Dumnezeul nostru pe pământ. Și de ce-L consider un Mântuitor al neamului nostru românesc? Pentru un motiv simplu: la fel ca și Nazarineanul a așezat ca principiu fundamental al existenței umane iubirea. Aș aminti, în treacăt, doar nemuritoarele versuri din Luceafărul, când Hyperion se adresează Lui Dumnezeu, cu „rugăciunea”: Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire... ”. Aș mai aminti și faptul că puțini sunt cei care știu că Mântuitorul Eminescu a scris și poezie cu tematică religioasă inegalabilă. Mă gândesc la poezia Rugăciune cu un mesaj ce se potrivește de minune pentru vremurile de restriște prin care trece neamul românesc în aceste vremuri: Citiți-le cu smerenie: „Crăiasă alegându‑te, / Îngenunchem rugându‑te, / Înalţă‑ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; /Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea‑ţi adorată /Asupră-ne coboară, / O, Maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!” Veți spune că exagerez, însă v-aș invita să vă întoarceți la slova lui de aur și veți vedea că tot ce-a fost neamul românesc și ce-l așteaptă a spus-o în scrisul lui, precum un proroc. Dar să revenim la ce s-a petrecut în amfiteatru … Doamna Ionescu Florica a deschis momentul omagial și a prezentat un moment power point bine realizat (nu contează de unde l-a procurat). Mi-a plăcut derularea cu prestanță a materialului în fața unei asistențe cuminți (profesori și elevi), tot mai puținei, dar „aleși”. Mai bine așa! O elevă a recitat frumos poezia Lacul, iar spre încheiere doamna director educativ a mulțumit asistenței. În veci pomenirea Lui Eminescu întru cinstirea neamului românesc!

Prof. Pogan Mihai - Liceul Teoretic Sebiș

1 Decembrie – Ziua Națională a României

2011-12-04T15:01:00.011+02:00

Moment de emoție și sinceritate

Sus să avem inimile!

30 noiembrie 2011. O zi friguroasă, de iarnă seacă și sâcâitoare, cu ceață somnolentă, sufocantă, ca-n Bacovia. Frig afară, dar o atmosferă mai caldă în amfiteatrul Grupului Școlar Industrial Sebiș, unde un ciopor de elevi gălăgioși s-au adunat, la îndemnul unor profesori mai inimoși. De ce mai inimoși? Pentru că ne-am adunat aici, la invitația doamnei profesoare Ionescu Florica, directorul nostru educativ, spre a sărbători ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, o zi ce a consfințit un eveniment milenar, idealul unității naționale. A lipsit ceremonialul de propagandă politică și activitatea a debutat cu un discurs simplu al doamnei profesoare Paula Dărău, despre semnificația acestui eveniment pentru sufletul românesc, cu un dialog adresat elevilor, culminând cu intonarea Imnului Național de către întreaga asistență. În timp ce făceam câteva poze, nu am putut să nu observ că fețele elevilor erau marcate de momentul de emoție și sinceritate, de trăire profundă, nimic artificial sau regizat. Nu-i așa că modestia stă bine unor momente de adevărată manifestare patriotică? Festivismul nu-și avea rostul.

Participanți la momentul de sărbătoare

Sub expresia aceleiași modestii și sincerități au stat și alte momente. Un montaj de poezie patriotică organizat cu sprijinul elevilor din clasele a V-a A și a VI-a A. Emoționant a fost montajul pentru că a fost străbătut de motivul invocării protecției divine - „Doamne, ocrotește-i pe români!” Și chiar avem nevoie de protecția divină în aceste momente tulburi prin care trece neamul nostru românesc. Sub semnul aplauzelor călduroase s-a încheiat acest moment sărbătoresc, dar un gând nu-mi dă pace: de ce au fost elevii atât de cuminți? Simt că vremurile sunt tulburi? Presimt printre bucuriile inerente ale copilăriei că ceva nu e bine pentru noi românii? Dacă așa stau lucrurile, nimic nu e pierdut.

Dar cred că gândul zilei libere de mâine e mai aproape de sufletul lor. Se apropie vacanța de iarnă, lungă – ce bine! Se apropie Sărbătorile de iarnă și de ce nu ne-am bucura? De aceea doresc, de pe acum, tuturor elevilor noștri și domnilor profesori „Sărbători fericite!” și „La mulți ani1” Și un sincer îndemn: Sus să avem inimile!

Eveniment consemnat de prof. Pogan Mihai

Sincronul „între bine şi rău”

2011-10-13T18:47:00.015+03:00

Lupta împotriva drogurilor

În data de 5.10.2011, în piaţa Avram Iancu din Arad, a avut loc o manifestaţie cu semnificație deosebită pentru viața tinerilor – lupta împotriva drogurilor, la care au participat şcoli din tot judeţul. Alături de alte şcoli de prestigiu din județul Arad s-a aflat și școala noastră - Grupul Şcolar Industrial Sebiş. Acest eveniment a avut drept scop combaterea drogurilor, care în secolul al XXI-lea au pus stăpânire pe adolescenţii din zilele noastre, numărul persoanelor din centrele de dezintoxicare fiind unul de speriat. Evenimentul a constat într-un dans sincron, realizat de un grup de dansatori cu sprijinul celor aproximativ 2500 de participanţi. Toţi cei care au luat parte la această manifestaţie au purtat măşti: fie de culoare albă, fie de culoare neagră. Măştile albe, purtate de participanţi, au simbolizat „puterea de a alege a acestora”, în timp ce măştile negre au reprezentat „tentaţia drogurilor”, care s-a extins în ultimii ani, mai ales în judeţul nostru. Şcoala noastră a luat şi ea parte la acest eveniment. Patruzeci şi cinci de elevi, coordonaţi de doamna director Gudiu Geta împreună cu alţi profesori din şcoala noastră, au contribuit la derularea acestui eveniment de o semnificație deosebită. Potrivit spuselor, evenimentul a fost omologat pentru a intra în Cartea Recorudurilor ca fiind cel mai mare sincron antidrog organizat vreodată. Prin participarea la acest eveniment, şcoala noastră dovedeşte încă o dată că este o scoală importantă din judeţ, mai ales prin faptul că dă dovadă de solidaritate şi iniţiativă. Sfârşitul evenimentului a adus cu sine un cer „alb-negru”, invadat de baloane albe şi negre, care reprezentau tocmai lupta dintre bine şi rău, așa cum a fost, este şi va fii mereu prezentă pe acest pământ. De organizarea evenimentului s-a ocupat Centrul International Antidrog şi pentru Drepturile Omului (CIADO), alături de Agenţia Naţională Antidrog, cu sprijinul Prefecturii Arad, dar şi cu sprijinul școlilor participante. Organizatorii au reuşit să motiveze prezența unui număr de aproximativ 2500 de participanţi, care, în cazul confirmării acţiunii de la Arad, v-a avea şanse mari să intre în Cartea Recordurilor, ca fiind cel mai mare sincron antidrog. Dar aș dori ca asemenea acțiuni să nu se oprească doar la aceste evenimente, ci să constituie un semn de întrebare pus mai ales pentru cei care au apucat pe drumul „întunericului” și care am dori să pășească pe calea albă, a luminii și înțelepciunii, până când, spre binele lor, nu este prea târziu.

Articol realizat de:

Musteaţă Raul Florin, Petruse Roxana, Pop Cristina - clasa a X-a C

Clipe de eternitate … la Moneasa

2011-08-21T23:46:00.002+03:00

Cu siguranță, e bine ca din când în când să mai ieșim de sub zbuciumul cotidian al existenței pentru a regăsi acele sensuri fundamentale ale vieții. pe care eu le-aș numi „clipe de eternitate”. Spre așa ceva se îndreptau gândurile mele azi, pe 21 august 2011, pe când pașii mă purtau spre Moneasa, îndrăgita stațiune balneară din Țara Zarandului.

Juriul

Voichița Suba

Să fim înțeleși: iubesc din tot sufletul orice manifestare artistică ce are menirea să arate lumii specificul nostru național, identitatea noastră în lume, așa cum s-a dovedit a fi și Festivalul concurs al cântecului popular desfășurat la Moneasa. Știam că este un concurs menit să scoată la lumina rampei tinere talente, tineri interpreți de muzică populară, și aceasta mă bucura mult. De ce? Simplu. Ei, tinerii, sunt cei care prin implicarea lor arată că românii sunt stăpânii acestor locuri, cei care și în clipele acestea de restriște au ceva de spus lumii, au o cultură viabilă la care trebuie să ținem ca la ochii din cap. Cântecul lor plin de emoție, patima pentru cântec moștenită de la moși-strămoși, cu amprente genetice, este cea care ne raportează la … clipele de eternitate.

Public numeros

Oficialități

Toate „ostilitățile” au fost susținute de cunoscuta și apreciata solistă de muzică populară de pe la noi, Voichița Suba, care s-a achitat cu brio și de calitatea de prezentator al concursului. Emoții sincere și bine controlate, spontaneitate, caracter sincer și deschis – iată doar câteva dintre calitățile animatoarei Voichița Suba de la Moneasa. Dânsa a avut nobila misiune de a prezenta captivant spectacolul. În organizarea spectacolului a fost susținută de Consiliul Județean Arad, de Centrul Cultural Județean, având și sprijinul reprezentanților Primăriei Moneasa: primarul Terentie Condea și viceprimarul Moroșteș Eugen.
A fost prezentat juriul incluzând nume de referință precum: președintele juriului: profesor Gelu Stan, de la Radio Timișoara; alți membri: prof. dr. Daniela Băcilă – realizator de emisiuni la Radio Timișoara; Anamaria Dumitrean – directorul Centrului Cultural Arad; Ștefan Ioanovici - prof. la catedra de vioară a Universității din Cluj-Napoca și viceprimarul Primăriei Moneasa Moroșteș Eugen. Iar despre orchestră ce pot să spun? E suficient să amintesc un nume: Petrică Pașca, și este clar: Orchestra Populară Rapsozii Zarandului din Arad.

Premierea

Nu trebuie să-i uităm nici pe cei 12 soliști din cele 7 județe ardelene. Puțini dar buni. Îi vom prezenta în funcție de premiile obținute:

1. Premiul I - Pop Daniel Constantin din județul Sălaj;

2. Premiul II - Băcilă Elena Alexandra;

3. Premiul III - Necșa Georgiana – din Caraș-Severin;

4. Mențiuni: Lorena Pascu din județul Alba și Lorena Pela din județul Timiș;

5. S-au acordat și premii speciale: Pop Ciprian, Ionuț Langa și Cătălin Badea

Marius Ciprian Pop

Căprariu Cornelia Roman

Și invitații, soliști de prestigiu, au fost la înălțime. Îi amintim în ordinea intrării în scenă: Cornel Borza, Malvina Nagy, Cornelia Căprariu Roman. Voichița Suba, Marius Ciprian Pop și Mariana Deac. Primul a fost Cornel Borza, care a dat glas, printre altele, și unui îndrăgit cântec: Dă, Doamne, la lume bine. Aplauze îndelungi și spectatori ce au înmărmurit în momentul când îndrăgitul solist a îngenuncheat pe scenă. Ce gest mai grăitor vreți pentru a marca marea responsabilitate pe care o au adevărații artiști. Actul lor dovedește abnegație, devotament și dăruire. Dovedește a fi și un model pentru cei tineri. Impresionantă a fost în același sens contribuția artistului preot Marius Ciprian Pop, ce și-a încheiat recitalul cu o cunoscută priceasnă – Nu uita, măicuță - murmurată cu pioșenie de numerosul public prezent. Nici gazdele nu s-au lăsat mai prejos pentru că doamna prezentatoare și-a etalat și calitățile de solistă consacrată, aplaudată la scenă deschisă.

Spre încheiere, spun cu mâna pe inimă că activitatea culturală desfășurată la Moneasa s-a dovedit a fi un succes. Am asistat la adevărate „clipe de eternitate” cu reverberații adânci în sufletul adevăraților români, clipe de emoție și credință.
Prof. Pogan Mihai

Sensul tradiției ... la Ocișor

2011-08-17T09:46:00.003+03:00

La jumătatea lui august, pe 15, 2011, am făcut o descindere în satul natal, Ocișor, din județul Hunedoara (căt o mai fi denumit județ). O zi senină și caldă, chiar nepotrivit de caldă pentru luna august, dar care promitea o călătorie liniștită, mai ales cu autobuzele astea zis moderne. Dar nu a fost așa: șoferul e nervos, dă bilete mai … scurte, uită de rest și … taie curbele, gonește ca un apucat, cum se mai zice. Și îmi pun o întrebare: unde se grăbește, unde și de ce aleargă toată lumea. Te uiți în jurul tău și vezi numai oameni grăbiți, agitați. Să nu mai spun că aleargă mai ales după bani, să facă cu orice preț bani, mai ales nemunciți. Asta e societatea contemporană, mai ales în contextul crizei ți în condițiile aderării la U: E.

Cam acestea erau gândurile mele, când, după o călătorie agitată, am pus pasul în satul copilăriei mele, Ocișor. Aici am învățat eu să fiu cuminte, să-i respect pe vecini și pe toți semenii, fără nicio răutate în suflet și cu gândul curat, până când am plecat în lume, pe la meserii, pe la facultate, pentru a-mi face un rost în viață. Am înțeles că trebuie să fii în viață cum-se-cade, cum trebuie, cu respect pentru semeni și cu suflet curat. Asta însemna pentru mine tradiție, un mod de gândire sănătos, omenie. Sigur că viața mi-a arătat altceva: că sunt mulți oameni răi, invidioși, egoiști, de care greu te poți apăra. Și am văzut destui din aceștia, de toate categoriile. Am văzut de aceștia, mai ales că profesia de dascăl te face să ai contact cu tot felul de mentalități.

Am ajuns la ai mei, rudele mele, din care puțini au mai rămas, căci mama și tata, după o viață zbuciumată, își dorm zilele de veci în cimitirul din sat. Sora mea, Lidia, îmi spune, printre altele, că de Sfânta Marie, mare sărbătoare creștină, la biserică se ține paos, adică se pomenesc morții și se înțelege că m-am dus și eu să iau parte la slujbă. Mărturisesc faptul că sunt un credincios adevărat, chiar dacă nu merg la biserică decât ocazional. Pentru mine mersul la biserică înseamnă tradiție, o tradiție cu sensul garanției permanenței neamului și cu sensul relației autentice cu Dumnezeu, expresie a perenității noastre. De aceea în timpul slujbei ținute de un preot tinerel dar cumsecade, conștiincios, mă uitam atent la „ofrandele” aduse la biserică, parte obligatorie dintr-un ritual: o cantă cu apă, un colac așezat pe gura cănții, o luminare înfiptă în colac și un sfert de litru de țuică. Am făcut imediat legătura cu ce știam despre cultul morților de la Eliade, de prin alte cărți, inclusiv de la Coșbuc.Toate „ofrandele” simbolizează legătura cu cei plecați în lumea fără dor: să-și ostoiască setea cu apă, să guste din colac, să aibă calea din lumea umbrelor luminată și să-și astâmpere durerea dorului după cei rămași cu o gură de … vinars, cum se numește țuica pe la noi.

Toate acestea îmi erau destul de clare, dar un gest al ritualului m-a pus pe gânduri: de ce la un moment dat, după pomenirea morților, se iau ofrandele în mână și se clatină ușor pe verticală, în timp ce preotul își continuă slujba. Abia într-un târziu am înțeles simbolismul acestei mișcări, făcând legătura cu ceea ce spunea tot M. Eliade despre „axis mundi” (centrul lumii). Este simbolizată prin această mișcare a brațelor pe verticală, cred, tocmai legătura cu cei plecați, acesta fiind momentul cu cea mai puternică încărcătură emoțională. Cred că toți cei prezenți, destul de numeroși, știu semnificația momentului, numai cei … moderni, ca mine, au cam uitat de „sensul tradiției”. Și atunci i-aș întreba pe cei grăbiți: încotro aleargă și unde sfârșește truda lor de o viață.

Cei prezenți trec apoi pe la mormintele celor dragi și închină o gură de țuică întru cinstirea lor. Nici o lacrimă din lume nu-i poate aduce înapoi, dar sufletul nu ne lasă să nu grăim: „În veci pomenirea lor!”. Să nu uităm: Legătura cu strămoșii, chiar și mai ales simbolică e o garanție a permanenței neamului nostru pe aceste meleaguri. De aceea v-aș îndemna să mai treceți măcar din când în când și pe la Biserică!

Școala românească ... încotro?

2011-02-13T17:26:00.002+02:00

Lansare de carte

Cuvintele din titlul acestui articol ne trimit cu gândul la un eveniment deosebit, marcat de prezența unor iubitori de carte într-o librărie, de obicei, când se face o recenzie, o prezentare a unei cărți noi, când spune câte ceva și autorul cărții, și, nu în ultimul rând, mai dă și niște autografe. Se pot alege și alte medii propice, cum ar fi careurile în cazul școlilor. Însă mie personal nu mi-au plăcut niciodată „festivismele” de acest fel, printre altele prin faptul că o carte nu se scrie nici ușor și nici pentru sine, ci pentru „receptor”, pentru cititor. Truda celui care a zăbovit asupra slovei nu mai are nici o importanță, căci stăpân devine cititorul. Ca autor, m-a interesat întotdeauna dacă cele scrise au un ecou favorabil, dacă am fost bine înțeles. Despre felul cum a fost primită cartea mea, intitulată simplu și sugestiv Bacalaureat 2011, de către elevii mei, căci pentru ei am scris-o, vreau să vă vorbesc în continuare. Și aceasta am exprimat-o clar în Preliminariile cărții, unde precizam:

„Această carte nu se dorește a fi o replică la cărțile publicate de minister și care umplu librăriile în fiecare an pentru a ajuta, chipurile, pe cei care susțin examenul de bacalaureatul. Cartea mea se vrea a fi doar rodul experienței de la catedră, oferind celor interesați nu subiecte și soluții pretențioase și prețioase, ci formulări de subiecte de exigență medie, însoțite de rezolvări și soluții orientative. Ea va folosi mai degrabă celui care stăpânește cât de cât materia și îl ajută să se orienteze printre mulțimea de subiecte. Am respectat programa propusă de minister, deși nu întotdeauna mi s-a părut a fi coerentă și bine structurată, ci mai degrabă confuză. Cred că prea desele schimbări ale programei, după modelul european, nu ajută pe nimeni, ci derutează pe toată lumea, pe profesori și pe elevi deopotrivă. Mai mult, devine o programă superficială și artificială, care uită de cei pentru care trebuie concepută, de nivelul elevilor cu un anumit „orizont de așteptare”. Pentru a salva această situație, profesorul de la clasă trebuie să intervină prompt, să salveze ce se mai poate salva.”

Credeți că a citit cineva această precizare ? Când au văzut că apar cu cartea, nu toți, desigur, au avut o reacție de nemulțumire, ce se putea citi pe fața lor. Puțini au avut dorința de a răsfoi cartea, să vadă despre ce scriu acolo, chiar dacă titlul arăta clar că am scris o carte pentru a-i ajuta la examenul de bacalaureat. Cel mult dacă cineva remarca faptul că este tipărită excelent prin sprijinul Editurii Gutenberg Arad, cărora le mulțumesc și pe această cale. Și dacă reacțiile s-ar fi limitat numai la atât, parcă tot nu ar fi fost rău.

Mă îngrijorează nespus repulsia față de cartea scrisă cu atâta trudă. Este un refuz al culturii cu niște cauze adânci, pe care mai marii de la minister nu le văd sau le ignoră în numele alinierii la standardele europene. Avem o lege a educației nouă ce nu mă convinge în nici un fel pentru că e centrată pe aspecte administrative, și nu în ultimul rând politice, și nu s-au gândit „propunătorii” ce să facem ca elevul să nu aibă amintita repulsie față de carte. Cui folosesc aceste „standarde europene”, dacă grija față de elev nu mai este „obiectivul” de seamă, dacă noua Lege a învățământului nu este una „organică”, una izvorâtă din sufletul românesc și care să servească românilor și nu străinilor. Nu credeți că servilismul față de U.E., mai ales în cultură, are urmări nefaste și de durată? Ce fel de generație va fi aceea care „copiază” modele de cultură și uită de tradițiile culturale românești, sau care refuză categoric actul de cultură? Mă întreb și vă întreb. Cine are urechi de auzit să audă!

Prof. Pogan Mihai

Memorial Eminescu

2011-01-19T21:29:00.004+02:00

„Eminescu să ne judece”

...... M-am gândit că ar fi bine să scriu câteva cuvinte despre Eminescu la acest ceas aniversar. Dar mi-e teamă că nu am destule cuvinte ca să-l preamăresc, că nu voi găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, așa cum se cuvine. Și atunci îmi aleg cele mai simple cuvinte și spun că Eminescu e „vinovat”, are o mare vină pe care și-a ispășit-o încă din timpul vieții. Este vinovat pentru că a iubit prea mult. Cum, vei zice, să fie cineva vinovat din prea multă iubire? Da, și gândiți-vă cum se comportă semenii când cineva iubește sincer și, mai ales, dacă este și iubit. Sunt capabili să te umilească sub tot felul, căci invidia e nemăsurată în asemenea situații. Și a fost umilit Luceafărul poeziei românești încă din timpul vieții pentru că:

1. a iubit, cum se iubește, când rostea: „Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / În calea vieţii mele ieşi.” Ce adâncă și sinceră declarație de dragoste!

2. a iubit pătimaș neamul românesc, „dulcea Românie”, „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”, fiind „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga).

3. a iubit credințele și tradițiile neamului, istoria acestui popor, apărând „sărăcia și nevoile și neamul”, fiind în acest sens „poetul nepereche” (G. Călinescu).

4 a iubit zborul gândului de luceafăr în dorința apropierii idealului divin, primind de la Dumnezeu înțelepciunea detașării de urât și de vulgar în existența umană, zicând detașat: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”

5 din iubire a demascat pe străini și pe toți cei care atentau la integritatea neamului, declarând patetic cunoscuta imprecație premonitorie: „Cine-au îndrăgit străinii /Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia / Și neamul nemernicia.” (Doina) – Și cât de asemănătoare e situația noastră de azi, când străinii au ajuns stăpâni în țara noastră, iar românii cerșesc la porți străine.

6 a iubit pe tot românul și s-a exprimat simplu și profund, pe înțelesul tuturor, poate de aceea Alecsandri exclama: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine”. A „cântat” dulce, dar nu i-a fost bine nici în timpul vieții și nici ulterior. I-a deranjat pe „imperialii” din vremea lui și îi deranjează și pe urmașii acestora, imperialii zilelor noastre, care nu au acceptat niciodată prea marea iubire de neam a poetului. (Apropo la boala poetului și tratamentul inuman la care a fost supus încă din timpul vieții.). Toți l-au găsit vinovat pentru ceva și cu toate acestea el rămâne inegalabil în măreția sa de geniu inegalabil și are dreptul „să ne judece” din lumea de dincolo.

Cu asemenea gânduri mă îndreptam de dimineață spre amfiteatru, unde urma să se deruleze un „medalion” dedicat lui Eminescu, un scurt omagiu adus acestuia. Cinste organizatorilor! Mai ales d-nei prof. Ionescu Florica, directorul educativ al școlii noastre. Momentul a fost onorat de prezența câtorva profesori și a câtorva elevi, bănuiesc, interesați de acest moment festiv. Cu onestitate și modestie mărturisită a vorbit despre Eminescu prof. Vesa Marița, șefa de catedră la limba și literatura română din școala noastră, urmată de „Cuvântul omagial” pregătit (sic) de elevul Boșcaiu Robert, din clasa a VII-a A. Interesante mi s-au părut recitalurile din poezia eminesciană, rostite mai mult sau mai puțin responsabil, dar cu inerente emoții, de elevii: Lazăr Ioana, Popescu Cristina (VII A); Mariș Roxana, Pleșa Maria și Morcan Cristina (XI B). Asistența a fost sensibilizată de un grup vocal tot din clasa a XI-a B. Puțin, dar bine, am zice.

Dar un gând nu îmi dă pace. Poezia lui Eminescu nu trebuie să constituie un moment ocazional de retorică, mai bine sau mai puțin bine organizat, ci un moment de meditație, să fie mai degrabă o rugăciune spusă într-un moment de reculegere și de taină, în singurătate. Moment în care să ne întrebăm: ce facem, încotro ne îndreptăm, acum când: „Își dezbracă țara sânul, / Codrul frate cu Românul / De secure se tot pleacă / Și izvoarele îi seacă. / Sărac în țară săracă!”. Cât adevăr cuprind versurile acestea! A spus-o cu demnitate Eminescu, prevestind ce va să vie pentru bietul român.

Întru veci pomenirea Lui !

Reporter ocazional: prof. Pogan Mihai

1 Decembrie, Ziua Națională a României.

2010-12-04T14:30:00.006+02:00

Unire-n cuget și-n simțiri

30 noiembrie, 2010. O zi obișnuită de școală. Mă îndreptam spre careu printre elevii gureși. Mă așteptam la un discurs cu personalități politice, de care m-am cam săturat, ca să fiu sincer. Și, spre bucuria mea, a fost altfel. Cu emoții în suflet am ascultat intonarea Imnului Național și pentru o clipă parcă am revăzut Catredala de la Alba Iulia, ce a consfințit idealul de unitate națională. Despre ideea de unitate națională a vorbit, în cuvinte sincere și fără grandomanie politicianistă, prof. Dărău Paula. Și așa, cu pietate, trebuie să vorbim și să gândim despre acest moment de excepție - consfințirea unității naționale pe 1 decembrie 1918. De obicei copiii sunt gălăgioși în careuri și nu-i prea interesează ce se spune, dar cred că de data aceasta au fost captivați de cele ce au urmat. Eleva Morcan Cristina, din cl. a XI-a B, a recitat cu mare emoție și adevărat talent poezia regretatului poet Adrian Păunescu, cu un titlu atât de sugestiv – Mamă țară. Nici nu se putea mai bună alegere, care vine și ca un elogiu adus celui care a umplut de lacrimi și speranțe sufletele a mii și mii de tineri însetați de frumos și adevăr. Eram tânăr și ascultam cu sufletul la gură transmisiunile directe la radio ale cenaclului „Flacăra”, condus cu dăruire și pricepere de poetul Adrian Păunescu. L-am cunoscut și direct pe poet, la Țebea, după ce au ajuns la putere „democrații”, cei care nu i-au pus la dispoziție scena, pentru că era „comunist” și se chinuia să vorbească mulțimii de la un microfon conectat la o baterie a mașinii, ce se descărcase. L-am rugat, cu lacrimi în ochi, să vorbească direct, pentru că avea suficient public și cu toții eram foarte aproape, la 2-3 metri distanță. A cântat și a recitat dumnezeiește, sfidând ignoranța și aroganța mai marilor zilei. Pe scenă se perindau tot felul de „personalități” politice ale vremii, partide ce-și făceau o propagandă mincinoasă. Nimeni nu s-a străduit să-l ajute pe poet, care o fi având și el păcatele lui, dar măcar demnitate a avut până în ultima clipă a vieții. Odihnească-se în pace! Dar să revenim la ale noastre, la acest careu ce s-a desfășurat fără propagandă fals patriotică și de aceea elevii au devenit și mai atenți, când, prin grija d-lui profesor Bocu Ioan, s-a reprezentat cu mare succes … de public sceneta Moș Ion Roată și Unirea, după Ion Creangă. Am văzut o reprezentare mai mult decât convingătoare, în care s-au implicat elevi din cl. a IV-a. Se simțea în sufletul lor plin de sinceritate emoția reprezentării – nimic fals, nimic ….. ocazional. Gesturile erau sincere și verva pe măsură. A existat și un moment comic, primit sincer de copii, referitor la bolovanul (o cutie pirpirie de carton) ce trebuia purtat numai de țăranul român. Poate copiii s-or fi gândit că nu e bine ca și în zilele noastre „bolovanul” să fie destul de greu și să-l ducă în spate tot poporul român și fără implicarea „boierilor” (citește – politicienii). Nu știu dacă și copiii au perceput așa întâmplarea, dar numai faptul că au fost receptivi și au râs cu poftă este un fapt pozitiv. Îl traduc așa: câtă vreme ne mai amintim de cei care s-au jertfit pentru unitatea națională, câtă vreme mai găsim în sufletul nostru dragostea de viață și de țară, nimic nu e pierdut. Adaug și îndemnul: Sărbătoriți cu bucurie în suflet ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României.

Reporter: prof. Pogan Mihai

Târgul Codrenilor

2010-08-02T17:14:00.019+03:00

Târg câmpenesc – pe Valea Hurezului

Vară şi caniculă. Oameni ce caută un loc răcoros, mai ales în zi de duminică, aşa cum e şi pe Valea Hurezului. De ce s-o fi numind aşa? Cândva, odinioară, pe acele locuri s-o fi rătăcit vreun „hurez”, sau huhurez, cum se mai numeşte acea pasăre de noapte cu strigăte înfricoşătoare; numai că, prin analogie, „hurezul” poate fi o poreclă dată unui doinitor sau unui horitor împătimit. Posibil, pentru că locurile sunt mirifice, un peisaj încântător, o dumbravă împrejmuită de păduri de fag şi brad, aşa cum numai la înălţimi întâlneşti.

Pe acele meleaguri m-au purtat paşii duminică, pe 1 august, cu totul întâmplător şi după un drum nu lipsit de peripeţii. Lume multă, aer curat, tot felul de „şatre” cu servire ireproşabilă – şi să mai zici că e criză. Oameni bine dispuşi, ambianţă plăcută întreţinută de numeroase formaţii artistice ce s-au perindat pe scenă. Ca împătimit al muzicii populare, m-am apropiat de scenă, unde am rămas ore de-a rândul, nedezlipit.

Şi ce credeţi că am remarcat în mod deosebit privitor la întreaga manifestare artistică? Trei aspecte fundamentale ale condiţiei românului, manifeste şi în aceste zile destul de grele: vitalitate, permanenţă şi continuitate. Şi să le iau pe rând. Vitalitatea se vede mai ales din felul de a dansa al românului, de unde nu lipseşte „bătuta”, acel joc ce se caracterizează prin izbirea cu putere a pământului, expresie a dominării şi siguranţei, a voinţei de a fi şi a trăi din plin viaţa, trecând peste toate greutăţile. Acest fapt îmi aminteşte de paginile romanului Ion, al lui Rebreanu, unde este descrisă în mod expres hora satului cu aceeaşi semnificaţie: românul se vrea a fi stăpânul locului, făcând din acesta un fel de „axis mundi” - centrul lumii, cum ar zice Mircea Eliade. Flăcăii şi fetele, în iureşul jocului, se vor a fi stăpânii locului, dominându-l şi îmblânzindu-l. Şi se vede acest lucru în orice parte a Ardealului, atât pe Someş, cât şi la bihoreni, sau mai ales la cei din Ţara Zarandului – pentru că a fost prezentă şi o formaţie artistică din Bihor, primită cu entuziasm şi aplauze nesfârşite de spectatorii destul de numeroşi.

Cât priveşte permanenţa manifestărilor artistice, am văzut-o prin faptul că pe scenă s-au perindat formaţii cu amestec de generaţii. În acest sens am remarcat interesul de a se implica tânăra generaţie alături de cei mai în vârstă. Incredibil, când vezi un dansator trecut de 70 de ani evoluând pe scenă cu o sensibilitate şi o plăcere marcant vizibilă. Au fost cel puţin două formaţii de muzică populară din zona Aradului cu acest specific. Au îmbinat tradiţiile locului cu dansul şi cântecul popular incredibil. Nimic forţat, nimic făcut din datorie, parcă vrând în acest sens să dea o lecţie politicienilor noştri, ce pentru o pungă de arginţi au vândut ţara străinilor. Românul adevărat îi ignoră pe aceşti venetici şi le arată, dacă vor să vadă, că aici noi suntem stăpânii şi nu banii lor.

Dar să-i lăsăm pe aceştia să petreacă în vacanţa parlamentară şi să le spunem că ar fi bine ca politicienii să-şi petreacă vacanţele admirând şi ei aceste manifestări populare autentice, mai frumoase decât întâlnesc ei prin străinătate, pentru că, dacă vor înţelege, aceste manifestări ar fi pentru ei o „lecţie de viaţă”. Şi mă refer aici la cea de-a treia determinantă a spiritualităţii româneşti, continuitatea, aşa cum se manifestă ea la tineret şi la comportarea lui „indolentă” despre care se tot vorbeşte. Ş-apoi, cine îi determină pe tineri să se comporte aşa: să nu înveţe, să chiulească, să mintă, să evite efortul, să copieze: Modelul îl au de la cei de sus, de la parlamentari. De aceea, ori câte reforme s-ar face în învățământ, fără o mentalitate sănătoasă a societăţii, nu se poate face o educaţie adevărată. Nu copiind modele străine se poate face cultură şi educaţie, nu cu promisiuni mincinoase şi indiferenţa conducătorilor. De dimineaţă aud un zvon incredibil: s-au gândit „mai marii” ca în vederea economiilor să mai taie şi alocaţiile copiilor. Şi atunci mai au aceştia încredere în cei ce conduc ţara? Şi atunci ne mai întrebăm de ce atâţia tineri părăsesc ţara? I-am urmărit cu atenţie şi la „târg”. Nu am văzut manifestări nefireşti, mai degrabă jucau şi ei pe scenă cu multă pasiune. Mai mult, l-am întrebat pe un prieten despre felul în care aceştia s-au comportat peste noapte, pentru că ştiu că noaptea este preferata lor. Mi-a spus sincer că au cerut în mod expres să li se pună muzică populară pentru dans şi abia spre sfârşit au pus şi muzică de dans modernă. Veţi spune că erau mulţi de la ţară – nu e adevărat, căci erau mulţi care fac şcoala pe la oraş. Asta numesc eu continuitate: au început să înţeleagă faptul că tot ce e românesc este mai frumos şi mai valoros. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la ei să vedeţi cu ce plăcere joacă dansuri populare, spre deosebire de dansul modern, când nu se uită la partener, ci undeva, departe, la stele. Şi aceasta este o altă lecţie de viaţă dată stăpânilor ţării, care au uitat că trebuie să avem mare grijă de tineret, pentru că el este cel care asigură permanenţa, perenitatea şi bucuria noastră pe acest pământ. Întoarceţi-vă privirea spre ei până nu este prea târziu !

Simple întrebări

Știi de ce plânge izvorul,

Când se tulbură sus norul ?

Vrea să-i mângâi unda lină,

S-o asculți când ea suspină.

Știi de ce plânge și vântul ?

Vrea să îți asculte gândul,

Ce frământă de-ntrebări,

Duse spre albastre zări.

De ce oamenii-au uitat

Tot ce-njur este curat ?

De ce nu privesc în noapte

A naturii calme șoapte ?

Tu te-ndreaptă spre izvoare,

Să-ți faci viața sărbătoare.

Prof. Pogan Mihai

În birou - instantanee

2010-05-17T15:27:00.007+03:00

Luni de dimineață. O nouă săptămână de școală. Cu gândul la vacanța ce va sosi în curând. Hotărât să țin în frâu cât mai mult posibil pornirile rebele ale elevilor înflăcărați de gândul apropiatei vacanțe.

Multă agitație pe coridoare, cu elevi retrași de sub biciuirea neiertătoare a ploii. Obsedantă ploaie, ca-n Bacovia. Și dureri de cap în ultima vreme, la propriu și la figurat. Trec mai întâi pe la farmacie să iau un „drog”, doar mă lasă durerea de cap. Mă furișez într-un birou șă beau un pahar cu apă și să înghit „hapul”. Pe fundalul unei discuții lejere , își fac apariția două eleve din clasele mici – a V-a, a VI-a. Ar dori o adeverință pentru obținerea alocației. Gândul crizei nu-mi dă pace și intru in dialog cu o fetiță pe a cărei chip se citea tristețea: vorbe puține, o ținută mai ponosită, capul ușor plecat și o privire grea de gânduri.

O întreb de unde e, despre cei trei frați, dacă au salarii părinții și aflu numai lucruri dureroase: mama are de crescut trei copii, a fost părăsită de soț, are un salariu de mizerie de 2-3 milioane. Mă mir, dar nu mai întreb nimic. Intuiesc, fără mari eforturi, că avea nevoie de amărâta de alocație pentru a se descurca toată familia. Iar cei pe care i-am ales, democratic, vin și ne învață ei ce e democrația: protecția celor mari ca să poată fura în continuare, de parcă nu au furat destul. Ei sunt, chipurile, „investitorii”, ei asigură ieșirea din criză. Cine-i crede? Asemenea gânduri mi-au trecut prin cap, privind revoltat și chiar scârbit ce se întâmplă în țara noastră în ultima vreme: am vândut țara străinilor, suntem la cheremul Băncii Mondiale și ei ne dictează. Demnitarii o duc bine-merci, și-au luat partea leului, iar poporul poate să mai rabde, dar până când? Să plătească costurile crizei provocate de hoții de la noi și de aiurea.

Cele două fetițe au plecat cu „foaia” în mână, mulțumind spășit. Cu rușine în suflet am părăsit biroul și abia am rostit câteva cuvinte. M-am grăbit la oră, m-am grăbit să fiu alături de copiii pe care încerc să-i învăț să nu mintă, să nu mai copieze, să aibă simțul răspunderii, să aibă caracter, încât generația de mâine să nu mai aibă specimene politice de felul celor din zilele noastre. Și iar mă doare capul, la propriu și la figurat …

Prof. Pogan Mihai

Circ de iarnă

2009-12-15T13:59:00.027+02:00

Încă de la începutul școlii intuisem că anul acesta școlar ne va aduce tot felul de șicane, dar nu credeam că se va ajunge chiar la circul acesta în plină iarnă. Pe fondul unor alegeri așa-zis „trucate” s-au terminat banii și poporul trebuie să facă sacrificii. Pentru pliantele electorale azvârlite peste tot se găsesc bani, dar pentru salariile profesorilor, chiar reduse cu 15 la sută, nu mai sunt bani. Se apropie sărbătorile de iarnă și fiecare vrea să se bucure de sosirea lor, dar bietul român e hărțuit de circul politicienilor și de grija coșului zilnic. Fără pic de rușine urlă politicienii pe toate posturile de televiziune, doar-doar vor apuca iar ciolanul cel mai gras, iar poporul poate să crape. Iar profesorii să ia un concediu fără plată, că doar școala nu e „productivă” și poți să fii mare și fără să citești o carte în viața ta. E suficient să ai tupeu și să minți cu nerușinare. Cu asemenea mesaj despre școală, ne va fi tot mai greu. Că, oricum, sistemul de învățământ nu mai are nimic „organic”, românesc, totul fiind copiat și impus de U.E., condiționat de aceștia și mergând nu la esențe, ci la formalism. Așa vom avea o generație slab pregătită și ușor de manipulat - slugi la cei străini. Așa că, nici o bucurie nu-mi aduce această vacanță de iarnă, chiar dacă e mai mare și cu „recuperare” (Concediu fără plată cu recuperare – ce-o mai fi și asta). Nu mai am cuvinte și las „colindul” să vorbească.

Trist colind

Lerui ler, Domnului Doamne !

C-am pornit a corindare,

Să rostesc tristă cântare:

Să vă spun cu gând curat,

În țară ce s-o-ntâmplat …

Că stăpânii-s lacomi tare,

Săracii-s făr-de mâncare;

Că stăpânu-i mincinos,

Săracu-i făr-de folos.

În Grădină-s pomi uscați,

Oamenii-s tot supărați;

Zâmbetu-împietrit pe față -

Vai și-amar de ea viață !

Că n-ai, Doamne, ce să pui

Pe masa românului.

Țara arde, duhu-și dă,

Și domnii … se piaptănă.

Lerui ler, Domnului Doamne !

Că-n Grădina lui Ion

Străinu-i acuma domn;

Se strecoară, dă din coate,

Să mai fure cât ce poate.

Măi române, frățioare,

Întoarce-te la mioare,

La căsuță-n satul tău,

Lăudă-l pe Dumnezău,

Și-l uită pe strinul rău;

Să se ducă pe pustiu,

De nume să nu-i mai știu !

Să corindăm de Crăciun

La omu ̓ harnic și bun;

Și s-aducem mulțămire

Celui Deasupra de Fire –

Lerui ler, Domnului Doamne !

Ia aminte, Bade Ioane !

Toamna lirică

2009-10-03T11:51:00.009+03:00

Toamna sinceră şi blândă

Toamna se arată sinceră şi blândă,

Peste şesuri cerne frunza ei plăpândă;

Vântul lin adie cu un murmur viu,

Soarele mângâie cerul stacojiu.

Stau tăcut in iarba pală şi ascult izvorul,

De copilăria dulce mă subjugă dorul;

Izvor se prăvale cu lacrimi plângând,

De neprihănire mă subjug-un gând.

Se arată-n codri umbre mari şi reci,

Pe cărarea vieţi-mi nu vreau să mai treci;

Căci se grămădiră pe-a sufletului coarde -

Stranii deznădejdii, năvăliri de hoarde.

Toamna se arată sinceră şi blândă,

Cerne peste suflet vajnică osândă.

Ana Balaci - Ce s-ar face inima? ..(fonoteca de aur 1973)
Vezi mai multe video din Muzica

Sebişul în imagini

2009-09-21T20:40:00.005+03:00

Nuferi dalbi - Poezii Click & Speranţablog !

2009-09-18T21:40:00.012+03:00

Săptămâna aceasta mi-a apărut o plachetă de versuri la Editura Gutenberg - Arad, în condiţii grafice deosebite. Titlul - Nuferi dalbi - este unul metaforic, pentru că am văzut în nufăr floarea ca expresie a purităţii, a idealului, a relaţiei intime dintre pământ şi cer, dintre ce e trecător şi ce e veşnic. Am adăugat intenţionat epitetul dalb cu evidentă nuanţă arhaică şi religioasă - apropo la colindul românesc - pentru a sugera ideea de profunzime, de puternică interiorizare, aşa cum cere o poezie, chiar dacă ea nu este chiar atât de originală. Oricum, poezia aceasta place iubitorilor de poezie măcar prin sinceritatea expresie şi simplitatea gândurilor. Place şi elevilor şi aceasta mă bucură mult, pentru că are un evident caracter educativ. Din motive financiare am tipărit doar 150 de volumaşe. Pentru cei care nu-şi pot procura placheta de versuri, am publicat-o pe blogul meu la adresa http://mhpogan.zice.ro/ Simplu, daţi click pe titlul acestui articol şi intraţi pe un alt blog al meu numit Speranţablog şi deschideţi pagina Nuferi dalbi. Lectură plăcută !

Obsesii

Mă enervează pietrele

Ce stau cuminţi în colbul lor,

Strivite şi lovite de orice trecător.

Mă chinuie copacii

În sfânta demnitate-a lor,

Când rabdă greul iernilor.

Mă-ngândurează Cerul,

Când rabdă trăsnetul şi norul

Şi îşi presară peste noi Fiorul.

Mă obsedează oamenii,

Care-au uitat în neagra Zbuciumare

De cuminţenie, demnitate şi răbdare.

Prof. Pogan Mihai

Uimiri recente

2009-09-06T12:26:00.003+03:00

Secuii vor autonomie ?

Cu uimire şi indignare aflu, mai întâi din internet şi apoi de la Televiziune, că Ţinutul Secuiesc vrea autonomie. Cum adică ? Să se mai uite puţin prin istorie şi să afle, dacă se fac că nu ştiu, că ei au venit aici şi au fost acceptaţi de români, mai de voie, mai de nevoie. Au convieţuit cu noi destul de paşnic şi uneori folositor pentru ambele părţi şi acum vor să fie stăpâni în grădina altuia, pentru că asta nu este ţara lor, ci este România, ţara românilor. Şi de unde le-a venit ideea, cine-i îndeamnă la aşa ceva: să aibă stemă şi steag, administraţie proprie, la altul în ogradă. Ce tupeu ! Îi susţin, mai întâi, cei din U.E., cu ideile lor promotoare de interese economice în extindere spre est. Nu le ajunge „spaţiul vital” şi de aceea se uită peste gard la vecini. Şi vor, nici mai mult, nici mai puţin, să ne cucerească fără război, diplomatic. Secuii-maghiari mai sunt susţinuţi de politicienii noştri care au înrobit ţara cu împrumuturi şi acum ,,capitaliştii" ne pun condiţii, au devenit stăpânii noştri. Inclusiv ideea globalizării ei o susţin şi ne-o impun, iar alături de ea vine sora ei perfidă, autonomia. Ce înseamnă ea e clar: ruperea, sfărâmarea unităţii naţionale conform principiului „Divide et impera”, sau pe româneşte „Învrăjbeşte ca să domini”. I-aş ruga pe fraţii maghiari şi secui să stea cuminţi, pentru că românul e tolerant până la un punct şi apoi ştie să apere ceea ce e al său. Şi va lupta cum ştie el de veacuri să-şi păstreze patria întreagă, o Românie „dodoloaţă”, cum zicea L. Blaga. Dumnezeu să dea mintea de pe urmă politicienilor noşti !! Prof. Pogan Mihai

Gânduri negre

2009-09-02T02:30:00.002+03:00

Începe şcoala ?

A sosit şi 1 septembrie, dată la care, conform tradiţiei şcolii româneşti, dascălii, aceşti slujitori ai spiritului omenesc, se întorc la datorie. Pe coridoare şi în cancelarie se aud glasuri vesele, odihnite, chiar dacă şi anul acesta canicula prelungită ne-a indispus. Dar despre ce tradiţie vorbesc eu ? Mai respectă cineva azi în şcoală, şi nu numai, ceea ce numim moralitate, continuitate, consecvenţă, perseverenţă – principii fundamentale ale pedagogiei ?! Parcă în mod voit, dar mai ales prin „indicaţiile preţioase” ce vin din Uniunea Europeană, totul e pus sub semnul liberului arbitru, dacă nu lăsat la voia întâmplării sau interesului meschin.. Asta dacă nu ne dau sfaturi politicienii, ce consideră mai nou că a venit şi rândul profesorilor să facă sacrificii băneşti, că doar ne aflăm în toiul crizei. Şi nu ne-o spun direct, cum ar fi omeneşte, ci mişeleşte, tocmai acum la început de an şcolar. Nici mai mult, nici mai puţin, se zvoneşte că şcoala va începe cu zece zile mai târziu, spre bucuria copiilor, dar şi spre satisfacţia unor politicieni care s-au gândit cum să mai facă nişte economii furând din salariul profesorilor. Şi cred că acesta e doar începutul. Sau e şi aceasta o manipulare a profesorilor în pragul alegerilor prezidenţiale, cum s-a mai întâmplat ? Nu mai bine ne spuneau cu cât ne jăcmănesc şi să nu afecteze imaginea începutului şcolii. Cred că am fi acceptat o asemenea formulă, în naivitatea noastră, că doar nu suntem pentru prima dată fraieriți, minţiţi şi umiliţi. Pentru cei de sus nu contează că se perturbă grav programa şcolară şi aşa prea încărcată şi confuză în „alternativele” ei interesate. La învăţământ toată lumea se pricepe şi ce dacă mai stăm puţin pe acasă, fără bani, desigur. Şi asta nu e tot: de la inspectorate se stabileşte pentru fiecare şcoală câte posturi să dispară, tot pentru economii. Şi cei mai afectaţi sunt profesorii tineri, care şi aşa au un salariu de mizerie. Şi mai e ceva sfânt în lumea de azi ? Ne aşteaptă zile triste şi grele, dragi colegi !

Prof. Pogan Mihai

Odă (în metru antic) de M. Eminescu - recită Adrian Păunescu

2009-08-31T10:50:00.002+03:00

Dor de Eminescu
Vezi mai multe video Diverse

Meditaţii lirice

2009-08-31T10:37:00.002+03:00

Gând de vacanţă

Copilă cu ochi negri, înlăcrimaţi şi trişti,

Cum poţi în lumea asta haină să rezişti ?

Când toţi te vând, te mustră fără milă,

Ca pe-o unealtă prea simplă şi docilă.

Aici în ţara asta frumoasă-ţi este bine,

Iar tu să pribegeşti prin ţările străine ?

Să fii umilă slugă pentru acei bogaţi,

Să laşi acasă-n lacrimi părinţii tăi şi fraţi ?

Să nu ai oare parte de visul de vacanţă,

De cânt şi bucurie în marea ta speranţă ?

Să nu asculţi glas dulce la recele izvor,

Ai tăi să sufere-n tăcere după al lor odor ?

Să nu auzi cum cântă mii păsărele-n crâng

Şi doina românaşii la coasă cum şi-o plâng ?

Să nu asculţi tăcută al mării val spre sară.

Când soarele apune, ca-n zori iar să răsară.

Nu te pleca, copilă, la glasul celui rău,

Iubeşte, de se poate, mai mult ce e al tău.

Prof. Pogan Mihai

Un alt slideshow cu Moneasa

2009-08-30T21:42:00.004+03:00

Eminescu - Glosă

2009-08-21T01:48:00.002+03:00

bine

more about "Eminescu - Glossa.wmv", posted with vodpod

Îmagini cu Moneasa - Slide

2009-08-05T18:45:00.011+03:00

Bacalaureat de ... doi lei

2009-07-11T18:31:00.008+03:00

Abia s-au stins emoţiile bacalaureatului de anul acesta şi ar fi, cred, momentul unei retrospective. Evenimentul a debutat sub aceeaşi marcă a incertitudinilor în privinţa examinatorilor: că e criză, că nu sunt bani pentru o plată onorabilă a profesorilor examinatori, ca în final să fie puşi profesorii în faţa faptului împlinit - plătiţi pe jumătate în raport cu anul trecut, sau chiar mai puţin, dacă ţinem cont de impozitarea acestei brume de bani. Există o expresie românească ce se potriveşte aici: din nou guvernanţii „au făcut o treabă de doi … bani”. Dar să lăsăm banii la o parte şi s-o spunem curat: majoritatea profesorilor s-au dus la bacalaureat pentru că aşa le-a cerut conştiinţa de adevărat dascăl, devotaţi acestei nobile profesii, au făcut-o pentru elevii pe care i-au pregătit timp de patru ani şi care meritau să li se ofere o şansă. De aceea, chiar dacă iniţial nu m-am înscris pentru participare la bacalaureat, am acceptat la solicitarea inspectoratului, fără să pun problema banilor. Şi am făcut bine, căci la proba orală am fost extras pentru liceele arădene „Moise Nicoară” şi „Ghiba Birta”. Elevii au răspuns frumos, chiar dacă biletele de oral conţineau texte nonficţionale, cu aceiaşi itemi pentru toate biletele, itemi ce nu rare ori se potriveau ca nuca-n perete, nu aveau relevanţă pentru ideea şi specificul textului. Ba a mai existat şi un model dat de înalta comisie şi elevul trebuia să vorbească despre „obiectivitatea” sau „subiectivitatea” textului ca perspectivă narativă. Au fost cazuri, nu în comisia mea, când părinţii s-au revoltat pentru că profesorii au pus întrebări şi nu au lăsat elevii să vorbească, respectând tipicul. Absolut hilară situaţie şi atunci mai vorbesc „specialiştii” despre activizarea elevilor, când li se dau modele pe care trebuie doar să le reproducă – apropo şi la cărţile editate în acelaşi scop de aceiaşi „specialişti”, cu răspunsuri date la subiecte, cu sinteze bine gândite şi bine plătite. Mai simplu, elevul e îndemnat să copieze, nu să gândească, să dea răspunsuri originale, „subiective”. Aceeaşi situaţie şi la proba scrisă: subiect frumos, cu text din Blaga, cu eseu argumentativ despre iubire şi cu un eseu structurat despre un roman psihologic din perioada interbelică. Dar pentru corector – jale: subiecte copiate după diferite surse, parcă trase la serox, cu aceleaşi răspunsuri şablon furate de prin acele cărţi model despre care vorbeam. Şi atunci se ridică o voce ameninţătoare dinspre inspectorat: o să discutăm la toamnă cu cei care au dat note prea mari. Sfatul meu: mai bine ar discuta „specialiştii” între ei ce e de făcut ca bacalaureatul să fie un moment de mândrie pentru profesori şi elevi şi nu o treabă de … doi bani, cum a fost bacalaureatul şi anul acesta. Vacanţă plăcută ! Prof. Pogan Mihai

Vis de vacanţă

2009-06-09T21:18:00.014+03:00

Se apropie Vacanţa !!!

Cine nu se bucură de sosirea vacanţei, de clipele de libertate, de regăsire şi de visare. Eu o mărturisesc cu gând limpede. Îmi doresc să petrec clipe de linişte şi de visare. Mă tulbură gândul de a mai scrie ceva, chiar de a tipări placheta de versuri ce zace undeva în sertarul lacrimii mele. Dar voi putea oare să-mi împlinesc acest vis ? Dar economiile, dar invidiile şi bârfele, dar durerile celor … avizaţi ? Să mai văd ! Le-am recitit – poeziile – şi parcă vor ceva. Dar până atunci vă reţin atenţia cu versurile de mai jos care nu-mi aparţin. Au fost scrise de vreun însingurat în clipe de amară decepţie, dar „sună” bine. Printre „manuscrisele” mele din calculator am găsit şi versurile acestea, nesemnate, scrise desigur pentru a fi incluse în „Caietul literar” de vreun elev. Poate atunci nu mi-au plăcut, poate am bănuit că sunt plagiate, ceea ce e posibil. Dar mie-mi plac şi de aceea le recomand iubitorilor de poezie. Citiţi-le cu atenţie şi ghiciţi freamătul sufletului celui (celei) ce le-a scris. Nu vi se pare că o fărâmă din sufletul vostru freamătă de emoţie şi adevărată simţire ?

Viaţa

Ce-i viața aceasta: pare-un mister ?

Un joc de contraste, un petec de cer ?

Un vis ce sfârşeşte când e mai frumos ?

O trecere-n goană spre locul de jos ?

Viaţa-i bobul de rouă ce-n zori

Se-aşează sfielnic pe ierburi şi flori;

Dar când prima rază de sus l-a privit

Zâmbeşte o clipă şi… pleacă grăbit.

Viaţa-i ca fulgul, steluţă de nea,

Venit de departe cu gândul să stea;

Dar când palma caldă cu grijă l-a prins

Suspină-n tăcere şi … plânge învins.

Sau poate-i scânteia ce zboară în van

Desprinsă din fierul lovit de ciocan;

Sau stropul de ploaie, sau lujerul frânt,

Sau frunza desprinsă, purtată de vânt.

Viața-i nimic şi din toate puţin :

Un vis poate gol sau adesea pre plin.

Dar trece – ntr – o clipă, de parcă n-a fost

Şi-atunci, oare, viaţa mai are vrun rost ?!

Vacanţă plăcută ! Prof. Pogan Mihai

Mesaj dia - critic către tinerime

2009-03-16T20:27:00.028+02:00

Deşi nu sunt un împătimit al internetului, navighez uneori pentru a găsi materiale trebuitoare pentru redactarea documentelor didactice. Şi nu mică mi-a fost surpriza când am văzut că multe pagini web româneşti, chiar site-uri ale unor instituţii pretenţioase, nu respectă o tehnoredactare românească cât de cât corectă. Mă refer la lipsa diacriticelor din textele redactate, lipsă care constituie o abatere gravă de la normele literare ale limbii române. Ştim că limba română are la bază o scriere fonetică şi foloseşte câteva semne diacritice pentru diferenţierea unor sunete ale limbii noastre: î, ă, â, ş şi ţ. Nici nu sunt multe în raport cu alte limbi precum poloneza, sârba, croata şi altele. Chiar aceste limbi nu renunţă la aceste diacritice. Să nu mai vorbim de limbile cu alfabet ideomatic precum araba, chineza, japoneza, etc. Şi atunci noi de ce suntem mai catolici decât papa ? De ce nu folosim alfabetul la care au trudit înaintaşii noştri, Titu Maiorescu în primul rând. Unii motivează prin apropierea de alfabetul internaţionalizat al limbii engleze, prin lipsa unei configurări corecte a calculatorului, dar cei mai mulţi motivează prin ignoranţă şi prostie. „Mai lasă-mă cu astea!” – îmi zicea un „expert” în calculatoare, dar care nu ştie nici să scrie româneşte bine, deşi e mare bos. Nici aroganţa celor tineri nu o înţeleg, cu atât mai puţin pe „specialişti”. Nu credeţi că prea multe concesii facem străinilor, dacă nici limba strămoşească nu ne-o respectăm ? Aş da câteva mostre pentru a ilustra ştirbirea limbii noastre. Iată una de la cei care ar trebui să constituie un model educativ: pagina site-ului de la ISJ ARAD. Nu se respectă diacriticele nici în titlul paginii, ca să nu mai vorbim de felul în care e redactat citatul, şi-mi imaginez că pagina e realizată de un specialist al ISJ Arad. Nu credeţi că se răsuceşte Iorga în mormânt când vede cum scrieţi româneşte ? Va urma !

Mai bine să vă reţin atenţia cu versurile elevei Tol Anamaria decât să-mi pierd vremea cu inepţiile celor care au uitat şi bunul simţ al respectului pentru limba noastră „ca un fagure de miere” în stupul căreia au năpădit viespile şi o mutilează. Doamne dă-le minte !

La margine de cer

Mă-mbracă gândul pustiit,

Alunecând din lanţuri grele; Mă-ntreabă pentru ce-am venit Rătăcitor, privind la stele? Încearcă să-mi aducă-aminte Că-s om, un călător spre zare, Cătând, zidind în vers cuvinte, Lăsându-mi flacăra să zboare. Rămâne-o margine de cer, Un vag cămin, o zămislire, Pe care cu ardoare-o cer În dorul meu spre fericire. Şi nu ştiu, fost-am înţeles Cu toate gândurile mele... Din cerul meu afară ies, Alunecând din lanţuri grele.

Tol Anamaria - cl. a XII-a C

Prof. Pogan Mihai - Grupul Şcolar Industrial Sebiş