Sensul tradiției ... la Ocișor

La jumătatea lui august, pe 15, 2011, am făcut o descindere în satul natal, Ocișor, din județul Hunedoara (căt o mai fi denumit județ). O zi senină și caldă, chiar nepotrivit de caldă pentru luna august, dar care promitea o călătorie liniștită, mai ales cu autobuzele astea zis moderne. Dar nu a fost așa: șoferul e nervos, dă bilete  mai … scurte, uită de rest și … taie curbele, gonește ca un apucat, cum se mai zice. Și îmi pun o întrebare: unde se grăbește, unde și de ce aleargă toată lumea. Te uiți în jurul tău și vezi numai oameni grăbiți, agitați. Să nu mai spun că aleargă mai ales după bani, să facă cu orice preț bani, mai ales nemunciți. Asta e societatea contemporană, mai ales în contextul crizei ți în condițiile aderării la U: E.

Cam acestea erau gândurile mele, când, după o călătorie agitată, am pus pasul în satul copilăriei mele, Ocișor. Aici am învățat eu să fiu cuminte, să-i respect pe vecini și pe toți semenii, fără nicio răutate în suflet și cu gândul curat, până când am plecat în lume, pe la meserii, pe la facultate, pentru a-mi face un rost în viață. Am înțeles că trebuie să fii în viață cum-se-cade, cum trebuie, cu respect pentru semeni și cu suflet curat. Asta însemna pentru mine tradiție, un mod de gândire sănătos, omenie. Sigur că viața mi-a arătat altceva: că sunt mulți oameni răi, invidioși, egoiști, de care greu te poți apăra. Și am văzut destui din aceștia, de toate categoriile. Am văzut de aceștia, mai ales că profesia de dascăl te face să ai contact cu tot felul de mentalități.

Am ajuns la ai mei, rudele mele, din care puțini au mai rămas, căci mama și tata, după o viață zbuciumată, își dorm zilele de veci în cimitirul din sat. Sora mea, Lidia, îmi spune, printre altele, că de Sfânta Marie, mare sărbătoare creștină, la biserică se ține paos, adică se pomenesc morții și se înțelege că m-am dus și eu să iau parte la slujbă. Mărturisesc faptul că sunt un credincios adevărat, chiar dacă nu merg la biserică decât ocazional. Pentru mine mersul la biserică înseamnă tradiție, o tradiție cu sensul garanției permanenței neamului și cu sensul relației autentice cu Dumnezeu, expresie a perenității noastre. De aceea în timpul slujbei ținute de un preot tinerel dar cumsecade, conștiincios, mă uitam atent la „ofrandele” aduse la biserică, parte obligatorie dintr-un ritual: o cantă cu apă, un colac așezat pe gura cănții, o luminare înfiptă în colac și un sfert de litru de țuică. Am făcut imediat legătura cu ce știam despre cultul morților de la Eliade, de prin alte cărți, inclusiv de la Coșbuc.Toate „ofrandele” simbolizează legătura cu cei plecați în lumea fără dor: să-și ostoiască setea cu apă, să guste din colac, să aibă calea din lumea umbrelor luminată și să-și astâmpere durerea dorului după cei rămași cu o gură de … vinars, cum se numește țuica pe la noi.

Toate acestea îmi erau destul de clare, dar un gest al ritualului m-a pus pe gânduri: de ce la un moment dat, după pomenirea morților, se iau ofrandele în mână și se clatină ușor pe verticală, în timp ce preotul își continuă slujba. Abia într-un târziu am înțeles simbolismul acestei mișcări, făcând legătura cu ceea ce spunea tot M. Eliade despre „axis mundi” (centrul lumii). Este simbolizată prin această mișcare a brațelor pe verticală, cred, tocmai legătura cu cei plecați, acesta fiind momentul cu cea mai puternică încărcătură emoțională. Cred că toți cei prezenți, destul de numeroși, știu semnificația momentului, numai cei … moderni, ca mine, au cam uitat de „sensul tradiției”. Și atunci i-aș întreba pe cei grăbiți: încotro aleargă și unde sfârșește truda lor de o viață.

Cei prezenți trec apoi pe la mormintele celor dragi și închină o gură de țuică întru cinstirea lor. Nici o lacrimă din lume nu-i poate aduce înapoi, dar sufletul nu ne lasă să nu grăim: „În veci pomenirea lor!”. Să nu uităm: Legătura cu strămoșii, chiar și mai ales simbolică e o garanție a permanenței neamului nostru pe aceste meleaguri. De aceea v-aș îndemna să mai treceți măcar din când în când și pe la Biserică!

Școala românească ... încotro?

Lansare de carte

Cuvintele din titlul acestui articol ne trimit cu gândul la un eveniment deosebit, marcat de prezența unor iubitori de carte într-o librărie, de obicei, când se face o recenzie, o prezentare a unei cărți noi, când spune câte ceva și autorul cărții, și,  nu în ultimul rând, mai dă și niște autografe. Se pot alege și alte medii propice, cum ar fi careurile în cazul școlilor. Însă mie personal nu mi-au plăcut niciodată „festivismele” de acest fel, printre altele prin faptul că o carte nu se scrie nici ușor și nici pentru sine, ci pentru „receptor”, pentru cititor. Truda celui care a zăbovit asupra slovei nu mai are nici o importanță, căci stăpân devine cititorul. Ca autor, m-a interesat întotdeauna dacă cele scrise au un ecou favorabil, dacă am fost bine înțeles. Despre felul cum a fost primită cartea mea, intitulată  simplu și sugestiv Bacalaureat 2011,  de către elevii mei, căci pentru ei am scris-o, vreau să vă vorbesc în continuare. Și aceasta am exprimat-o clar în Preliminariile cărții, unde precizam:

„Această carte nu se dorește a fi o replică la cărțile publicate de minister și care umplu librăriile în fiecare an pentru a ajuta, chipurile, pe cei care susțin examenul de bacalaureatul. Cartea mea se vrea a fi doar rodul experienței de la catedră, oferind celor interesați nu subiecte și soluții pretențioase și prețioase, ci formulări de subiecte de exigență medie, însoțite de rezolvări și soluții orientative. Ea va folosi mai degrabă celui care stăpânește cât de cât materia și îl ajută să se orienteze printre mulțimea de subiecte. Am respectat programa propusă de minister, deși nu întotdeauna mi s-a părut a fi coerentă și bine structurată, ci mai degrabă confuză. Cred că prea desele schimbări ale programei, după modelul european, nu ajută pe nimeni, ci derutează pe toată lumea, pe profesori și pe elevi deopotrivă. Mai mult, devine o programă superficială și artificială, care uită de cei pentru care trebuie concepută, de nivelul elevilor cu un anumit „orizont de așteptare”. Pentru a salva această situație, profesorul de la clasă trebuie să intervină prompt, să salveze ce se mai poate salva.”

Credeți că a citit cineva această precizare ? Când au văzut că apar cu cartea, nu toți, desigur, au avut o reacție de nemulțumire, ce se putea citi pe fața lor. Puțini au avut dorința de a răsfoi cartea, să vadă despre ce scriu acolo, chiar dacă titlul arăta clar că am scris o carte pentru a-i ajuta la examenul de bacalaureat. Cel mult dacă cineva remarca faptul că este tipărită excelent prin sprijinul Editurii Gutenberg Arad, cărora le mulțumesc și pe această cale. Și dacă reacțiile s-ar fi limitat numai la atât, parcă tot nu ar fi fost rău.

Mă îngrijorează nespus repulsia față de cartea scrisă cu atâta trudă. Este un refuz al culturii cu niște cauze adânci, pe care mai marii de la minister nu le văd sau le ignoră în numele alinierii la standardele europene. Avem o lege a educației nouă ce nu mă convinge în nici un fel pentru că e centrată pe aspecte administrative, și nu în ultimul rând politice, și nu s-au gândit „propunătorii” ce să facem ca elevul să nu aibă amintita repulsie față de carte. Cui folosesc aceste „standarde europene”, dacă grija față de elev nu mai este „obiectivul” de seamă, dacă noua Lege a învățământului nu este una „organică”, una izvorâtă din sufletul românesc și care să servească românilor și nu străinilor. Nu credeți că servilismul față de U.E., mai ales în cultură, are urmări nefaste și de durată? Ce fel de generație va fi aceea care „copiază” modele de cultură și uită de tradițiile culturale românești, sau care refuză categoric actul de cultură? Mă întreb și vă întreb. Cine are urechi de auzit să audă!

Prof. Pogan Mihai

Memorial Eminescu

„Eminescu să ne judece”

...... M-am gândit că ar fi bine să scriu câteva cuvinte despre Eminescu la acest ceas aniversar. Dar mi-e teamă că nu am destule cuvinte ca să-l preamăresc, că nu voi găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, așa cum se cuvine. Și atunci îmi aleg cele mai simple cuvinte și spun că Eminescu e „vinovat”,  are o mare vină pe care și-a ispășit-o încă din timpul vieții. Este vinovat pentru că a iubit prea mult. Cum, vei zice, să fie cineva vinovat din prea multă iubire? Da, și gândiți-vă cum se comportă semenii când cineva iubește sincer și, mai ales, dacă este și iubit. Sunt capabili să te umilească sub tot felul, căci invidia e nemăsurată în asemenea situații. Și a fost umilit Luceafărul poeziei românești încă din timpul vieții pentru că:

1. a iubit, cum se iubește, când rostea: „Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / În calea vieţii mele ieşi.” Ce adâncă și sinceră declarație de dragoste!

2. a iubit pătimaș neamul românesc, „dulcea Românie”, „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”, fiind „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga).

3. a iubit credințele și tradițiile neamului, istoria acestui popor, apărând „sărăcia și nevoile și neamul”, fiind în acest sens „poetul nepereche” (G. Călinescu).

4 a iubit zborul gândului de luceafăr în dorința apropierii idealului divin, primind de la Dumnezeu înțelepciunea detașării de urât și de vulgar în existența umană, zicând detașat: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”

5 din iubire a demascat pe străini și pe toți cei care atentau la integritatea neamului, declarând patetic cunoscuta imprecație premonitorie: „Cine-au îndrăgit străinii /Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia / Și neamul nemernicia.” (Doina) – Și cât de asemănătoare e situația noastră de azi, când străinii au ajuns stăpâni în țara noastră, iar românii cerșesc la porți străine.

6 a iubit pe tot românul și s-a exprimat simplu și profund, pe înțelesul tuturor, poate de aceea Alecsandri exclama: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine”. A „cântat” dulce, dar nu i-a fost bine nici în timpul vieții și nici ulterior. I-a deranjat pe „imperialii” din vremea lui și îi deranjează și pe urmașii acestora, imperialii zilelor noastre, care nu au acceptat niciodată prea marea iubire de neam a poetului. (Apropo la boala poetului și tratamentul inuman la care a fost supus încă din timpul vieții.). Toți l-au găsit vinovat pentru ceva și cu toate acestea el rămâne inegalabil în măreția sa de geniu inegalabil și are dreptul „să ne judece” din lumea de dincolo.

Cu asemenea gânduri mă îndreptam de dimineață spre amfiteatru, unde urma să se deruleze un „medalion” dedicat lui Eminescu, un scurt omagiu adus acestuia. Cinste organizatorilor! Mai ales d-nei prof. Ionescu Florica, directorul educativ al școlii noastre. Momentul a fost onorat de prezența câtorva profesori și a câtorva elevi, bănuiesc, interesați de acest moment festiv. Cu onestitate și modestie mărturisită a vorbit despre Eminescu prof. Vesa Marița, șefa de catedră la limba și literatura română din școala noastră, urmată de „Cuvântul omagial” pregătit (sic) de elevul Boșcaiu Robert, din clasa a VII-a A. Interesante mi s-au părut recitalurile din poezia eminesciană, rostite mai mult sau mai puțin responsabil, dar cu inerente emoții, de elevii: Lazăr Ioana, Popescu Cristina (VII A); Mariș Roxana,  Pleșa Maria și Morcan Cristina (XI B). Asistența a fost sensibilizată de un grup vocal tot din clasa a XI-a B.  Puțin, dar bine, am zice.

Dar un gând nu îmi dă pace. Poezia lui Eminescu nu trebuie să constituie un moment ocazional de retorică, mai bine sau mai puțin bine organizat, ci un moment de meditație, să fie mai degrabă o rugăciune spusă într-un moment de reculegere și de taină, în singurătate. Moment în care să ne întrebăm: ce facem, încotro ne îndreptăm, acum când: „Își dezbracă țara sânul, / Codrul frate cu Românul / De secure se tot pleacă / Și izvoarele îi seacă. / Sărac în țară săracă!”. Cât adevăr cuprind versurile acestea! A spus-o cu demnitate Eminescu, prevestind ce va să vie pentru bietul român.

Întru veci pomenirea Lui !

Reporter ocazional: prof. Pogan Mihai

1 Decembrie, Ziua Națională a României.

 

Unire-n cuget și-n simțiri

30 noiembrie, 2010.  O zi obișnuită de școală. Mă îndreptam spre careu printre elevii gureși. Mă așteptam la un discurs cu personalități politice, de care m-am cam săturat, ca să fiu sincer. Și, spre bucuria mea, a fost altfel. Cu emoții în suflet am ascultat intonarea Imnului Național și pentru o clipă parcă am revăzut Catredala de la Alba Iulia, ce a consfințit idealul de unitate națională. Despre ideea de unitate națională a vorbit, în cuvinte sincere și fără grandomanie politicianistă, prof. Dărău Paula. Și așa, cu pietate, trebuie să vorbim și să gândim despre acest moment de excepție - consfințirea unității naționale pe 1 decembrie 1918. De obicei copiii sunt gălăgioși în careuri și nu-i prea interesează ce se spune, dar cred că de data aceasta au fost captivați de cele ce au urmat. Eleva Morcan Cristina, din cl. a XI-a B, a recitat cu mare emoție și adevărat talent poezia regretatului poet Adrian Păunescu, cu un titlu atât de sugestiv – Mamă țară. Nici nu se putea mai bună alegere, care vine și ca un elogiu adus celui care a umplut de lacrimi și speranțe sufletele a mii și mii de tineri însetați de frumos și adevăr. Eram tânăr și ascultam cu sufletul la gură transmisiunile directe la radio ale cenaclului „Flacăra”, condus cu dăruire și pricepere de poetul Adrian Păunescu. L-am cunoscut și direct pe poet, la Țebea, după ce au ajuns la putere „democrații”, cei care nu i-au pus la dispoziție scena, pentru că era „comunist” și se chinuia să vorbească mulțimii de la un microfon conectat la o baterie a mașinii, ce se descărcase. L-am rugat, cu lacrimi în ochi, să vorbească direct, pentru că avea suficient public și cu toții eram foarte aproape, la 2-3 metri distanță. A cântat și a recitat dumnezeiește, sfidând ignoranța și aroganța mai marilor zilei.  Pe scenă se perindau tot felul de „personalități” politice ale vremii, partide ce-și făceau o propagandă mincinoasă. Nimeni nu s-a străduit să-l ajute pe poet, care o fi având și el păcatele lui, dar măcar demnitate a avut până în ultima clipă a vieții. Odihnească-se în pace! Dar să revenim la ale noastre, la acest careu ce s-a desfășurat fără propagandă fals patriotică și de aceea elevii au devenit și mai atenți, când, prin grija d-lui profesor Bocu Ioan, s-a reprezentat cu mare succes … de public sceneta Moș Ion Roată și Unirea, după Ion Creangă. Am văzut o reprezentare mai mult decât convingătoare, în care s-au implicat elevi din cl. a IV-a. Se simțea în sufletul lor plin de sinceritate emoția reprezentării – nimic fals, nimic ….. ocazional. Gesturile erau sincere și verva pe măsură. A existat și un moment comic, primit sincer de copii, referitor la bolovanul (o cutie pirpirie de carton) ce trebuia purtat numai de țăranul român. Poate copiii s-or fi gândit că nu e bine ca și în zilele noastre „bolovanul” să fie destul de greu și să-l ducă în spate tot poporul român și fără implicarea „boierilor” (citește – politicienii). Nu știu dacă și copiii au perceput așa întâmplarea, dar numai faptul că au fost receptivi și au râs cu poftă este un fapt pozitiv. Îl traduc așa: câtă vreme ne mai amintim de cei care s-au jertfit pentru unitatea națională, câtă vreme mai găsim în sufletul nostru dragostea de viață și de țară, nimic nu e pierdut. Adaug și îndemnul: Sărbătoriți cu bucurie în suflet ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României.

Reporter: prof. Pogan Mihai

1Decembrie - ziua Națională a României

 

Unire-n cuget și-n simțiri

30 noiembrie, 2010.  O zi obișnuită de școală. Mă îndreptam spre careu printre elevii gureși. Mă așteptam la un discurs cu personalități politice, de care m-am cam săturat, ca să fiu sincer. Și, spre bucuria mea, a fost altfel. Cu emoții în suflet am ascultat intonarea Imnului Național și pentru o clipă parcă am revăzut Catredala de la Alba Iulia, ce a consfințit idealul de unitate națională. Despre ideea de unitate națională a vorbit, în cuvinte sincere și fără grandomanie politicianistă, prof. Dărău Paula. Și așa, cu pietate, trebuie să vorbim și să gândim despre acest moment de excepție - consfințirea unității naționale pe 1 decembrie 1918. De obicei copiii sunt gălăgioși în careuri și nu-i prea interesează ce se spune, dar cred că de data aceasta au fost captivați de cele ce au urmat. Eleva Morcan Cristina, din cl. a XI-a B, a recitat cu mare emoție și adevărat talent poezia regretatului poet Adrian Păunescu, cu un titlu atât de sugestiv – Mamă țară. Nici nu se putea mai bună alegere, care vine și ca un elogiu adus celui care a umplut de lacrimi și speranțe sufletele a mii și mii de tineri însetați de frumos și adevăr. Eram tânăr și ascultam cu sufletul la gură transmisiunile directe la radio ale cenaclului „Flacăra”, condus cu dăruire și pricepere de poetul Adrian Păunescu. L-am cunoscut și direct pe poet, la Țebea, după ce au ajuns la putere „democrații”, cei care nu i-au pus la dispoziție scena, pentru că era „comunist” și se chinuia să vorbească mulțimii de la un microfon conectat la o baterie a mașinii, ce se descărcase. L-am rugat, cu lacrimi în ochi, să vorbească direct, pentru că avea suficient public și cu toții eram foarte aproape, la 2-3 metri distanță. A cântat și a recitat dumnezeiește, sfidând ignoranța și aroganța mai marilor zilei.  Pe scenă se perindau tot felul de „personalități” politice ale vremii, partide ce-și făceau o propagandă mincinoasă. Nimeni nu s-a străduit să-l ajute pe poet, care o fi având și el păcatele lui, dar măcar demnitate a avut până în ultima clipă a vieții. Odihnească-se în pace! Dar să revenim la ale noastre, la acest careu ce s-a desfășurat fără propagandă fals patriotică și de aceea elevii au devenit și mai atenți, când, prin grija d-lui profesor Bocu Ioan, s-a reprezentat cu mare succes … de public sceneta Moș Ion Roată și Unirea, după Ion Creangă. Am văzut o reprezentare mai mult decât convingătoare, în care s-au implicat elevi din cl. a IV-a. Se simțea în sufletul lor plin de sinceritate emoția reprezentării – nimic fals, nimic ….. ocazional. Gesturile erau sincere și verva pe măsură. A existat și un moment comic, primit sincer de copii, referitor la bolovanul (o cutie pirpirie de carton) ce trebuia purtat numai de țăranul român. Poate copiii s-or fi gândit că nu e bine ca și în zilele noastre „bolovanul” să fie destul de greu și să-l ducă în spate tot poporul român și fără implicarea „boierilor” (citește – politicienii). Nu știu dacă și copiii au perceput așa întâmplarea, dar numai faptul că au fost receptivi și au râs cu poftă este un fapt pozitiv. Îl traduc așa: câtă vreme ne mai amintim de cei care s-au jertfit pentru unitatea națională, câtă vreme mai găsim în sufletul nostru dragostea de viață și de țară, nimic nu e pierdut. Adaug și îndemnul: Sărbătoriți cu bucurie în suflet ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României.

Reporter: prof. Pogan Mihai

Târgul Codrenilor

    Târg câmpenesc – pe Valea Hurezului

Vară şi caniculă. Oameni ce caută un loc răcoros, mai ales în zi de duminică, aşa cum e şi pe Valea Hurezului. De ce s-o fi numind aşa? Cândva, odinioară, pe acele locuri s-o fi rătăcit vreun „hurez”, sau huhurez, cum se mai numeşte acea pasăre de noapte cu strigăte înfricoşătoare; numai că, prin analogie,  „hurezul” poate fi o poreclă dată unui doinitor sau unui horitor împătimit. Posibil, pentru că locurile sunt mirifice, un peisaj încântător, o dumbravă împrejmuită de păduri de fag şi brad, aşa cum numai la înălţimi întâlneşti.

Pe acele meleaguri m-au purtat paşii duminică, pe 1 august, cu totul întâmplător şi după un drum nu lipsit de peripeţii. Lume multă, aer curat, tot felul de „şatre” cu servire ireproşabilă – şi să mai zici că e criză. Oameni bine dispuşi, ambianţă plăcută întreţinută de numeroase formaţii artistice ce s-au perindat pe scenă. Ca împătimit al muzicii populare, m-am apropiat de scenă, unde am rămas ore de-a rândul, nedezlipit.

Şi ce credeţi că am remarcat în mod deosebit privitor la întreaga manifestare artistică­? Trei aspecte fundamentale ale condiţiei românului, manifeste şi în aceste zile destul de grele: vitalitate, permanenţă şi continuitate. Şi să le iau pe rând. Vitalitatea se vede mai ales din felul de a dansa al românului, de unde nu lipseşte „bătuta”, acel joc ce se caracterizează prin izbirea cu putere a pământului, expresie a dominării şi siguranţei, a voinţei de a fi şi a trăi din plin viaţa, trecând peste toate greutăţile. Acest fapt îmi aminteşte de paginile romanului Ion, al lui Rebreanu, unde este descrisă în mod expres hora satului cu aceeaşi semnificaţie: românul se vrea a fi stăpânul locului, făcând din acesta un fel de „axis mundi” - centrul lumii, cum ar zice Mircea Eliade. Flăcăii şi fetele, în iureşul jocului, se vor a fi stăpânii locului, dominându-l şi îmblânzindu-l. Şi se vede acest lucru în orice parte a Ardealului, atât pe Someş, cât şi la bihoreni, sau mai ales la cei din Ţara Zarandului – pentru că a fost prezentă şi o formaţie artistică din Bihor, primită cu entuziasm şi aplauze nesfârşite de spectatorii destul de numeroşi.

Cât priveşte permanenţa manifestărilor artistice, am văzut-o prin faptul că pe scenă s-au perindat formaţii cu amestec de generaţii. În acest sens am remarcat interesul de a se implica tânăra generaţie alături de cei mai în vârstă. Incredibil, când vezi un dansator trecut de 70 de ani evoluând pe scenă cu o sensibilitate şi o plăcere marcant vizibilă. Au fost cel puţin două formaţii de muzică populară din zona Aradului cu acest specific. Au îmbinat tradiţiile locului cu dansul şi cântecul popular incredibil. Nimic forţat, nimic făcut din datorie, parcă vrând în acest sens să dea o lecţie politicienilor noştri, ce pentru o pungă de arginţi au vândut ţara străinilor. Românul adevărat îi ignoră pe aceşti venetici şi le arată, dacă vor să vadă, că aici noi suntem stăpânii şi nu banii lor.

Dar să-i lăsăm pe aceştia să petreacă în vacanţa parlamentară şi să le spunem că ar fi bine ca politicienii să-şi petreacă vacanţele admirând şi ei aceste manifestări populare autentice, mai frumoase decât întâlnesc ei prin străinătate, pentru că, dacă vor înţelege, aceste manifestări ar fi pentru ei o „lecţie de viaţă”. Şi mă refer aici la cea de-a treia determinantă a spiritualităţii româneşti, continuitatea, aşa cum se manifestă ea la tineret şi la comportarea lui „indolentă” despre care se tot vorbeşte. Ş-apoi, cine îi determină pe tineri să se comporte aşa: să nu înveţe, să chiulească, să mintă, să evite efortul, să copieze: Modelul îl au de la cei de sus, de la parlamentari. De aceea, ori câte reforme s-ar face în învățământ, fără o mentalitate sănătoasă a societăţii, nu se poate face o educaţie adevărată. Nu copiind modele străine se poate face cultură şi educaţie, nu cu promisiuni mincinoase şi indiferenţa conducătorilor. De dimineaţă aud un zvon incredibil: s-au gândit „mai marii” ca în vederea economiilor să mai taie şi alocaţiile copiilor. Şi atunci mai au aceştia încredere în cei ce conduc ţara? Şi atunci ne mai întrebăm de ce atâţia tineri părăsesc ţara? I-am urmărit cu atenţie şi la „târg”. Nu am văzut manifestări nefireşti, mai degrabă jucau şi ei pe scenă cu multă pasiune. Mai mult, l-am întrebat pe un prieten despre felul în care aceştia s-au comportat peste noapte, pentru că ştiu că noaptea este preferata lor. Mi-a spus sincer că au cerut în mod expres să li se pună muzică populară pentru dans şi abia spre sfârşit au pus şi muzică de dans modernă. Veţi spune că erau mulţi de la ţară – nu e adevărat, căci erau mulţi care fac şcoala pe la oraş. Asta numesc eu continuitate: au început să înţeleagă faptul că tot ce e românesc este mai frumos şi mai valoros. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la ei să vedeţi cu ce plăcere joacă dansuri populare, spre deosebire de dansul modern, când nu se uită la partener, ci undeva, departe, la stele. Şi aceasta este o altă lecţie de viaţă dată stăpânilor ţării, care au uitat că trebuie să avem mare grijă de tineret, pentru că el este cel care asigură permanenţa, perenitatea şi bucuria noastră pe acest pământ. Întoarceţi-vă privirea spre ei până nu este prea târziu !

Simple întrebări

Știi de ce plânge izvorul,

Când se tulbură sus norul ?

Vrea să-i mângâi unda lină,

S-o asculți când ea suspină.

Știi de ce plânge și vântul ?

Vrea să îți asculte gândul,

Ce frământă de-ntrebări,

Duse spre albastre zări.

De ce oamenii-au uitat

Tot ce-njur este curat ?

De ce nu privesc în noapte

A naturii calme șoapte ?

Tu te-ndreaptă spre izvoare,

Să-ți faci viața sărbătoare.

Prof. Pogan Mihai

În birou - instantanee

Luni de dimineață. O nouă săptămână de școală. Cu gândul la vacanța ce va sosi în curând. Hotărât să țin în frâu cât mai mult posibil pornirile rebele ale elevilor înflăcărați de gândul apropiatei vacanțe.

Multă agitație pe coridoare, cu elevi retrași de sub biciuirea neiertătoare a ploii. Obsedantă ploaie, ca-n Bacovia. Și dureri de cap în ultima vreme, la propriu și la figurat. Trec mai întâi pe la farmacie să iau un „drog”, doar mă lasă durerea de cap. Mă furișez într-un birou șă beau un pahar cu apă și să înghit „hapul”. Pe fundalul unei discuții lejere , își fac apariția două eleve din clasele mici – a V-a, a VI-a. Ar dori o adeverință pentru obținerea alocației. Gândul crizei nu-mi dă pace și intru in dialog cu o fetiță pe a cărei chip se citea tristețea: vorbe puține, o ținută mai ponosită, capul ușor plecat și o privire grea de gânduri.

O întreb de unde e, despre cei trei frați, dacă au salarii părinții și aflu numai lucruri dureroase: mama are de crescut trei copii, a fost părăsită de soț, are un salariu de mizerie de 2-3 milioane. Mă mir, dar nu mai întreb nimic. Intuiesc, fără mari eforturi, că avea nevoie de amărâta de alocație pentru a se descurca toată familia. Iar cei pe care i-am ales, democratic, vin și ne învață ei ce e democrația: protecția celor mari ca să poată fura în continuare, de parcă nu au furat destul. Ei sunt, chipurile, „investitorii”, ei asigură ieșirea din criză. Cine-i crede? Asemenea gânduri mi-au trecut prin cap, privind revoltat și chiar scârbit ce se întâmplă în țara noastră în ultima vreme: am vândut țara străinilor, suntem la cheremul Băncii Mondiale și ei ne dictează. Demnitarii o duc bine-merci, și-au luat partea leului, iar poporul poate să mai rabde, dar până când? Să plătească costurile crizei provocate de hoții de la noi și de aiurea.

Cele două fetițe au plecat cu „foaia” în mână, mulțumind spășit. Cu rușine în suflet am părăsit biroul și abia am rostit câteva cuvinte. M-am grăbit la oră, m-am grăbit să fiu alături de copiii pe care încerc să-i învăț să nu mintă, să nu mai copieze, să aibă simțul răspunderii, să aibă caracter, încât generația de mâine să nu mai aibă specimene politice de felul celor din zilele noastre. Și iar mă doare capul, la propriu și la figurat …

Prof. Pogan Mihai