Cântec de lebădă (Restituiri la vol. Nuferi dalbi)

      Inocență

Pentru tine cântă vântul,

Saltă jucăuș cuvântul,

Murmură sfios pădurea

Și mi-e sufletul .. aiurea.

Vântul n-are nici o vină,

Bucla neagră de-ți anină,

Peste zâmbetu-ți sfios,

Când ștrengar, când curios.

De se-ntunecă-n văi zarea

Și se tulbură Biharea,

Brazii te ascund cu dor

Sub frunzișul verde-al lor.

Soarele prin văi alungă

Umbra muntelui, prelungă,

Și-ți mângâie caldă fața,

Când ne-mbie dimineața.

Pentru tine sunt copil …

Gând curat, gând juvenil.

Caut visul cel frustrat …

Mai târziu, pe înserat.

    O lume minunată

A răsărit iar soarele la munte,

                   spre tainicul Izvor,

Și pași înceți mă poartă

                   în Lumea Cea cu Dor;

Să țin în pumni iar apa

                   cea limpede și rece,

O clipă-a veșniciei să simt

                   cum se petrece.

Să mă-mpresoare-o liniște

                   ca de-început de veac,

Să-mi fie stâmpărare și

                   lacrimii de leac.

Să curm mai bine vrajba

                   și-a patimilor urme,

Să stâmpăr zbuciumarea

                   și-a gândurilor turme.

În  zarea-nmiresmată

                   s-a fost ascuns o stea…

Și cântă iar izvorul,

                   și zburd în lumea mea.

Acolo-n deasa umbră

                   de brad și de făget,

Vorba e mai cuminte

                   și gândul … mai încet.

Și mi-s dragi moții tare,

                   dragi mi-s din inimă,

Când agrăiesc prea calm și dulce:

„Aculea”, „Ie!” și „Ni, mă!”.

Iar peste văi răsună

                   blând glas de taragot …

Acolo mi-e copilăria

                   și sufletul meu tot.

Sonet I

„Marto, Marto, pentru multe te-ngrijești,

Dar Iubirea unde-ai s-o găsești?”

Timpul tu-l măsori cu zile,

Printre-al farmecelor file;

Eu măsor cu stinse clipe

Zborul tainicei risipe.

Timpul pentru tine-i cântec -

Tot e vrajă și descântec;

Eu stropesc cu lacrimi grele

Saltul printre efemere.

Stropi de ploaie stau să rupă

Ce a fost și ce e după …

         Clipa ce-o trăiesc cu dor

Prin grădină trec în stol,

Când mai aprig, când domol,

         Gânduri în vajnic odor.

            Instinct

Din instinct mi-am luat plăcerea,

Care e dulce ca mierea;

Din Grădina cea cu flori,

Bântuită chiar din zori:

Ciripit de păsărele –

Gânduri bune, gânduri rele!

Nu mai știu de unde vine

Gândul meu plin de suspine …

Din instinct de conservare,

Merg pe-a gândului cărare;

Când în sus și când în jos,

Cu folos, făr-de folos.

Nu mă-ntreb dacă e bine,

Mă comport așa cum vine

Apa-n vale lin curgând,

Fără stavilă în gând …

Când hoinar, când derbedeu …

Cum lăsat-a Dumnezeu.

Sentimente  rebele

Sentimentele mele s-au răsculat,

Au făcut greva foamei pe-nserat;

S-au ascuns într-o lume de dor,

Nu au odihnă, nu-și au locul lor.

Zadarnic le caut gazdă și-un rost,

Nu sunt cuminți, nu-s cum au fost…

Aleargă nebune pe drum, pe Ogor,

Nu știu de liniște, nu știu de Răzor.

Le las să se zbenguie-n largul lor,

Căci singure cântă și singure mor…

Se-anină de flori, pe netedul plai,

Se-agață zadarnic de veștedul scai.

Cade doar pulbere peste visele mele,

Au rămas doar gânduri seci și rebele…

Nu mai cred în vorba ce astăzi mi-o zici,

Nu-s ca fiul celor patruzeci de mucenici.

        Priceasnă (II)

Iar Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.     

    (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Prisosește, Doamne Sfinte,

Valul cântecului meu;

Și pogoară harul Zării,

Când mi-e sufletul mai greu.

Iar din gândul trândăviei

  Și al grijilor tăcute,

Fă sălașul bucuriei

  Și-al smereniei temute.

Odrăslește duh curat,

  Întru slava Voii Tale,

Și adastă pe-nserat

  A iubirii roz petale.

Așa, Doamne, în cuvinte

  Dăruiește-mi vocea milei;

Pentru cel care mă vinde,

            Fă să uit de cazna zilei!
         

     Lacrima

Picătură de eternitate,

Întru ființa ce se zbate;

Fulgerul căzut din cer,

Pentru suflet efemer.

Roua gândului ascuns,

Care zace nepătruns;

Gust amar de suferință,

Pentru vis și neputință.

Ceață peste munți și văi,

Pentru galeși ochii tăi;

Cascadă și strâmt pervaz,

De-agonie și extaz.

O icoană veche, pură,

Pentru cel care îndură… –

Muguraș abia crescut

Dintr-un Paradis pierdut …

Iar când luna pleacă,

         tainic să se culce,

Te-nfioară, în tăcere,

lacrima mea dulce.

             Priceasnă I

Doamne, ruga mea n-o ține în tăcere,

Căci vicleanul mi-a adus mare durere;

Cu vorbe mari de ură m-a înconjurat,

Eu cu rugăciune l-am întâmpinat .

Fă ca să cunoască de acum pieirea,

Cel ce mi-a furat pentru veci iubirea…

Casa lui să fie de pe-acum pustie,

Zilele - puține și dușmani – o mie;

Numele să-i fie pentru veci uitat,

Întru patru vânturi să fie purtat;

Nimeni nu-i mai știe de acum de urmă,

Mila Domnului de la el o curmă!

Căci cu vorbe dulci te-a îmbrobodit,

Sufletul curat ți l-a răstignit;

A făcut din tine slugă prea umilă,

Fără de speranță, vrednică de milă.

Doamne, Ție slavă, laude-ți aduc,

Fă pe calea dreaptă iarăși să apuc;

C-a dat colțul ierbii, verde, în Grădină,

Pentru toate nu mai este … nici o vină.

         

Portretul

Pe pânza nopții o pată de-ntuneric,

Privirea furișată, fixată-n tuș, himeric,

Și-a părului nuanță de tăciune;

Și-n rază-i doar zâmbetul minune.

Detaliile chipului sunt vagi, nu ies,

                   Căci prea e gândul palid, șters;

Prea multă lumină se cerne împrejur,

                   Nu pot trasa a liniei contur.

Din visul tău mânjit pe șevalet,

                   A mai rămas doar jalnicul portret;

Maltratez cartonul și îl arunc la coș,

                   Că-i numai promenadă, viu reproș.

Și totul a rămas o tragică-amăgire,

Dincolo de vreme, dincolo de fire;

Și, Doamne Sfinte, ce mare, mare  păcat;

         Portretu-i doar o schiță, și-i nefinisat.

           Bibeloul

Nu vreau să fiu un bibelou,

                   Expus într-o vitrină,

Ferit de vânt, de ploi,

                   De furi și de … lumină.

Aruncă-mă-n țărâna grea,

                        Mă sfarmă în bucăți,

De vrei iubirea ta cea sfântă

                   Degrabă să-mi arăți.

Nu vreau în zi de sărbătoare

                   Doar praful să mi-l ștergi;

Mai bine din țărână

                   Bucăți să mă culegi.

Mă dă păcatului târâș,

                   Din pulberi mă înalță;

Alăturea cu cei săraci

                   Și fără de speranță.

Adună cioburile-n palmă
                   Și le ridică în lumină,
Să știu că n-am trăit degeaba,
                   Când moartea va să vină.

      Gândul ascuns

Timpul s-a furișat pe frunza din grădină

Și-mi spune că eu am în suflet… o ruină;

Că totul e pustiu în preajmă și e răvășit,

Gândul meu ascuns e iarăși răstignit.

        

S-au așternut pe gând doar neguri fade și târzii,

Din lumea de povești tu dalbă nu mai vii …

La alte curți regești opresc călești de aur,

Înconjurate fiind de umbra temutului balaur…

Cu limbi de foc azvârle iar iadul înspre mine

Și simt fiorii reci ce-mi tremură prin vine.

Se lasă noaptea neagră iar peste gândul trist –

Mai pot să fiu același, nu sunt prea egoist ?

Căci vorbele-mi suave tiranic s-au ascuns –

Cuvintele icoane, vrăjite, ce încă nu s-au spus.

Și s-a trezit în urmă așa tiptil, și-atâta de  ușor,

Doar gândul cel frumos, doar gândul plin de dor.      

         Geneza

Negurile se purtau agale

deasupra apelor

Și s-a umplut Vâlceaua

                   de cântec și de dor;

S-a luminat Grădina

                   De fața ta divină,

S-a risipit Tristețea

                   Și s-a făcut Lumină.

Au prins  să curgă

                   Cântece de vis,

Poleind Cărarea

                   Din Dalbul Paradis.

Căci ochii tăi cei verzi

                   au licărit lumine,

Iar Domnul a văzut

                   Că tare este bine.

          Ecou de tulnic

Răsună între munți ecou de tulnic,

                   De dor, de jale, și de … nemurire;

Răzbate peste văi glasul de gornic,

                   Și-nmărmurită stă întreaga fire.

Și-o șoaptă-n zori din văi s-a fost rostit,

                   Un murmur cald, un tainic ciripit …

Se pogorau din munte dalbe neguri reci,

                   Să-ți lumineze calea  tainicei poteci;

Iar tu soseai pe  netede poteci de rai

                   Și-n visul meu mereu zână erai;

Chemările ce le rosteam veneau deșarte,

                   Căci tu pluteai departe, mai departe …

Iar cântecul de tulnic răsună tot mai sus,

                   De lacrimă, de jind și … preamărire;

Căci dragostea ne este dar adus,

                   Sub pavăza Celui Mai Sus de Fire.

        

         Lacrima

Nu vrei să-ți trimit

o lacrimă de dor,

să te alinte ușor?

Ți-aș scrie și o scrisoare

Cu lacrimi de soare,

Cu lacrimi de lună,

Să fim împreună.

Nu vrei să-ți trimit

Și un sideral cântec,

Cu vraja unui descântec,

Să mi te-aducă aproape –

Privire sub tainice pleoape?

Ți-aș spune și multe povești,

Când blând și drag mă privești,

Căci zâna mea bună tu ești –

O lacrimă de încântare,

            Pentru cer rugă, - ndurare.        

                      

Stejarul

      Stau tulburat sub umbra bătrânului stejar

Și simt cum vremea fuge, se scurge în zadar;

Doar  norii curg alene, îmi spun că tu nu ești –

Te regăsesc în spuza viselor, trecutelor povești …

Și te așez la poala lui,

                            Pe lina cărare-a dorului;

În Grădina mare a Raiului,

 La umbra stejarului -

Legământul cel mai sfânt

Între cer și-ntre pământ.

Hai să colindăm, umblând hoinar,

                            Spre-a fericirii-etern hotar.

Să mușc lacom, neostoit,

                            Din poama fructului oprit;

Și să m-așez tăcut în poala ta,

                            Să urmăresc uimit căzând o stea.

Stau alintat sub umbra bătrânului stejar

Și clipa nu-mi mai curge grabnic, în zadar …

Să ai un somn ușor, când noaptea se așează …

Din Lumea Îndurării Domnul  de sus veghează.

Confuz

Iubirea – o tainică vioară –

Cântă-năuntru, cântă și-afară,

Alungă durere, alungă și frig,

Eu numele-ți dornic îl strig …

Sufletu-mi pal e rece, confuz,

Și-mi răzbate-n tainic auz

Ecou din străinii ciulini,

Din flame, din rugul cu spini.

Cântec de nuntă răzbate,

Prin calme poteci căutate;

Alai de false, aspre viori

Răsună din noapte spre zori.

Ș-un clopot cu dangăt duios

Aluneca jos, tot mai jos …

Îmi sună în suflet, jalnic auz,

Mă lasă amar, mă lasă confuz..

      

        Incognito

Ieri am plecat în lume,

               Singur, și fără sentimente,

Și mi-au rămas în gânduri

               Doar pale .. sedimente.

M-am întâlnit, pe drum trecând,

               C-un searbăd cerșetor

Și n-am avut prin buzunar

               Măcar un bănișor.

Trecea pe stradă ș-un copil hoinar

               Și n-am găsit un ban prin buzunar … 

Prin parc zburdau copii gălăgioși –

N-am înțeles de ce erau …

                        Atâta de voioși!

N-am auzit, trecând prin vie,

               Nici glas de păsărele,

Iar pe-nserat nu mai visez,

               Înmărmurit ... sub stele.

Din geam vecina mi-a zâmbit

        Complice și cu drag,

Eu am trecut tăcut

        Și umilit al casei prag.

Nici florile din glastră-acum

               Parcă nu îmi mai plac,

Căci sentimentele-au murit …

                          Și amuțite zac.

M-ascund tăcut acolo,

                 În colțișorul meu,

Și parcă am uitat

               Că este-un Dumnezeu …
               (Oare ăsta să fiu eu?)

 

                               Mărturie

Cuvintele mele sunt grele,

           Cu humă sunt scrise,

           Cu lacrimi, cu vise,

Cu dor și nețărmurită jele.

Sunt rugul aprins,

           Cu flacără mare;

          Sunt izvoare adânci,

          Presărate cu zare.

Sunt cântece ascunse adânc sub răzor,

Sunt flamură mare și slovă cu dor.

Cuvintele mele sunt pură vibrație,

Parfumate cu mir și serafică grație:

Cuvintele mele-s șirag de mărgele,

Poleite cu aură, luminate de stele;

Sunt drumul întins către obârșie,

Căutare, chemare ce strașnic mă sfâșie ...

Când gându-i curat

Și faptele-s sfinte,

                        Atunci e prinos ... de cuvinte.

                                     Ispitire
 

Hai, dragă, diseară să cinăm împreună,

La apus de soare, sub răsărit de lună;

Să mușcăm lacom din văraticul măr,

Să anin în buclele-ți blonde o floare în păr.

Te-aș invita spre seară cu mine acolo-n rai,

Răzimată alene lângă pomul vieții să stai;

Șarpele veninos cu priviri aprige să ne măsoare,

Tu să-mi zâmbești galeș, dulce și-așa răpitoare.

Să cat slugarnic ca înspre-o nimfatică Evă,

Să mușc sălbatec din a mărului sevă;

Visul meu să se strecoare -  fluturaș tăcut -
Așeze pe mâna-ți pecete - un tainic sărut.

Credință

Mă zbucium, Doamne, mă frământ,

Pentru prea scumpul nost pământ.

Foaite străine, venetici,

S-au pripășit la noi, pe-aici,

Și haina de pe noi o iau –

Numai credința nu le-o dau!

Ne-au luat și apa din izvor,

Pădurea mândră-a munților …

Să facem doar pe placul lor.

Le dăm și brațele trudite,

Și palmele din greu muncite;

Picioarele ce-aleargă-n zori,

Pe frați, prieteni, pe feciori;

Și mamele cu prunc la sân,

Pentru străinul cel hapsân.

Și haina de pe noi o iau –

Numai credința nu le-o dau!

Ei fură tot ce pot fura,

Și sufletul ni l-ar lua;

Ne fac netrebnici și neghiobi,
Copiii noștri ni-i fac robi ...
Numai un gând rămâne sfânt:
Cât vom trăi pe-acest pământ,
De toate veți putea fura - 
Numai credința n-o vom da. 
C-avem pe lume-un singur Dumnezeu - 
Pecete pentru clipa în care ne e greu.

                                      Autumnală

Haide să tăcem și astăzi împreună,

Prin via-nmiresmată și sub clar de lună.

Și să ne îmbete izul strugurilor copți,

Sub farmecu-acestei  încântătoare nopți.

Cum aș putea eu zice: „Mie nu îmi pasă”,

Când clipa asta este atâta de frumoasă.

Deși draga ta ființă aicea nu mai este,

Ea e departe dusă, în lumea-i de poveste.

Văd a viei frunză încet-încet cum moare,

Dar rămâne-n strugur dulcea lui licoare.

Cât timp viața curge, simt că nu e just,

Dar păstrez în suflet al iubirii must.

Răsai să îmi zâmbești atâta de frumos,

Cu chipul tău cel sfânt și-așa de luminos ....

O blândă mângâiere plăcut să mă alinte,
Să simt iarăși fiorii aducerii-aminte.

Povestea caprei

 

În meditațiile noastre atâta de hazlii,

Cu precizări utile și chiar dragi îmi vii.

Și-ntreb: Între iubire și prietenie,

Care mai prețioasă va să fie?

……………………………………

Și ca să fie cât mai concludentă fraza,

Îmi spui: „Să-mpăcăm capra și varza”.

Despre capră știu că are „coarne”,

Că-i bună și pentru aleasă … carne;

E bună pentru lapte și pentru lână,

Și-i ființa cea mai blândă și mai bună.

Iar varza, știi, iute se prăjește,

Se pune-n oală și se dunstulește,

La masă-n grabă se servește.

Și iar te-ntreb acum și .... cu tărie,

Între iubire și prietenie,

Care mai întâi poate să fie,

A vieții-eternă temelie?

Morala.

O-nvățătură pentru cine are-urechi s-audă:

Capra mănâncă totdeauna cu plăcere varza crudă. 

                      Simple cugetări

Oamenii nu-s asemeni cu eternii zei,

Să poți crede așa fanatic, și orbește-n ei;

Suntem doar umbre pale pe pământ,

Nestatornici după chip și după gând.

Iar dacă-ți știi iubirea o cauză pierdută,

Nu te avânta ca-n luptă … la redută.

Dacă deții slăvita artă de-a iubi,

Din dragoste nu plângi în fiecare zi.

Iubirea nu-i o cârpă, s-o storci bine

Și s-o atârni pe-o sfoară la uscat,

S-arate mai frumos, mai parfumat,

Și-apoi s-o folosești … la bal mascat.

Nu e doar alb și negru în iubire;

E numai zbucium, dor și pătimire.

Și-atunci când de trădare sigur fii,

„După căruța ce n-așteaptă nu fugi.”

Iar dacă vrei să ai un rost în viață,

Cu iubirea nu poți merge … la piață.

Poate să se-aprindă precum un foc de paie,

Dar nu va fi nicicând o …vâlvătaie.

       Alint

„Cântecul obârșiei”

                                     în Țara Oașului

         Încep consemnarea acestui eveniment amintind sentimentul ce a stăpânit sufletul meu de-a lungul celor două zile petrecute cu ocazia excursiei în Maramureș: raiul biblic se află în România. Pe unde vei rătăci, pe unde te vor purta pașii, vei simți vitalitatea neamului nostru, cu rădăcini adânci în istoria zbuciumată și plină de jertfe, cu acel „cântec al obârșiei”, despre care amintește L. Blaga, atât de prezent mai ales în Maramureș, în Țara Oașului, leagăn de spiritualitate românească. (Pe această cale aducem mulțumiri d-lui primar Feieș Gheorghe pentru surpriza de Ziua copilului și Ziua învățătorului).
                  Click! Galerie de imagini!

 Și prin ce se vede acest „cântec” ? Prin măreția locurilor și prin demnitatea oamenilor, prin gesturile lor sincere și blânde, sau, la nevoie îndârjite, jertfelnice. Am avut acest sentiment aflându-mă împreună cu ceilalți colegi în fața Monumentului de la Carei închinat celor ce cu strășnicie și-au apărat pământul strămoșesc. Nici nu a trebuit să citesc inscripția despre monument, pentru că dincolo de cuvinte stau jertfele nenumărate pe care a trebuit să le dea acest neam binecuvântat de Domnul pe pământ. Hoarde străine au privit cu lăcomie acest ținut binecuvântat și numai sufletul dârz al românului, blând și înțelept, ne-a făcut să supraviețuim. Această tărie de caracter o regăsim și în Țara Oașului, unde se simte spiritualitatea străveche a dacilor ce nu se temeau de moarte, ce se considerau nemuritori. E clar de ce mai zice oșeanul după ce bea o palincă: „Amu te tau!”. Dar ospitalitatea românului? Nici ea nu a murit, cu toate „sugestiile” europene. Facem un mic popas la rugămintea d-nei Miluța Cadaru, secretara școlii noastre, la rudele dânsei, și nu credeți că am putut refuza bucuria gazdei de a fi alături de noi la o cafeluță și la un gând curat. Asta e ceea ce se numește ospitalitate: o vorbă bună și sinceră, o masă întinsă, mai mult sau mai puțin bogată.

            Ce să vă spun … și vremea a ținut cu noi, cum se zice: nici un strop de ploaie, soare și căldură în suflet și în natură. Așa am ajuns la ora amiezii la Satu Mare: orașul în sărbătoare, cu oameni veseli, cu spectacole în aer liber – doar era Ziua Orașului. Totul minunat, că nu-ți venea să mai pleci. Și mă uitam ce construcții minunate are centrul orașului. Le-au făcut comuniștii? Nu … Omul de rând, cu sacrificii și cu harul creației. Românașului îi place să îmbrace într-un „strai de purpură și aur” tot ceea ce-l înconjoară și știe să treacă peste momentele grele ale vieții. De asta m-am convins încă o dată revăzând Cimitirul Vesel de la Săpânța. În spiritul aceluiași „cântec al obârșiei” s-a găsit un om din Săpânța să râdă de moarte, să facă haz de necaz, cum mai zice românul, și a scris asta pe crucile din cimitir, ca o „revoltă a fondului nostru nelatin”, dacic, dârz și demn, cum ne spune același L. Blaga. Vitalitatea oșanului o vedem la oamenii locului, ce mai fac și ei un bănuț în aceste zile tulburi, expunând arta locală reprezentată artizanal. Încheiem prima zi cu un popas peste noapte la Ocna Șugatag, la Pensiunea Salina, unde am fost foarte bine primiți, cu cântec și voie bună, cu servire excelentă și o ambianță plăcută, pentru că tocmai avea loc o nuntă. Totul minunat!

            A doua zi mergem la Mănăstirea Bârsana, cunoscută pe plan european, atestată de pe la anul 1300, zic colegii, cu edificii construite în stilul arhitectonic local, cu multă construcție în lemn. Imaginați-vă o duminică dimineața însorită, într-un peisaj de munte, un soare vesel și o adiere de aer curat de munte, la care se adaugă glasul molcom al preotului și corul de măicuțe. Oamenii ascultau pios slujba și o lacrimă se prelingea sfielnic. Acesta este sufletul românului, cu adâncimile lui de simțire și pe care nu ni-l poate fura nimeni, un „cântec al obârșiei”. Dar respectul pentru portul oșenesc specific ? Să nu mai spun ce frumos erau gătite să vină la biserică, la slujbă oșencele. Nu prea-mi găsesc cuvintele pentru a vă spune cât de mult mi-a plăcut acolo în munți, în liniștea aceea deplină și parcă simțeam protecția divină, spiritul creștin ocrotitor. Nu mai vroiam să plecăm! Asemenea clipe sunt unice! Ele dau ceea ce azi numim „gândire pozitivă”.  Numai că tot ce-i frumos nu ține mult, iar noi ne-am oprit și la Memorialul Durerii de la Sighet, de fapt, închisoarea unde au suferit și au murit în perioada comunistă cei care au avut respect și considerație pentru tradițiile românești, pentru chemarea „obârșiei”! Așa-i viața … e o „excursie” și are de toate! Dar nu trebuie să lipsească din acest „cântec” al vieții lucrurile simple: să privești cu drag la cel de lângă tine, să spui o glumă, să faci un gest simplu, sau, cum se zice, să lași loc de bună ziua. De aceea, pentru mine această excursie a fost mai mult un periplu sentimental. Cu simpatie!

Prof. Pogan Mihai

Pe-ale vieții valuri

 Frânturi biografice

Case în Munții Apuseni

        Sunt fiu de moț, coborâtor din viță de oameni mândri și de omenie, pentru care vorba e vorbă și „ce au în gușă-i și-n căpușă”. Am venit pe lume în vremuri tulburi, pe 27 ianuarie 1953, căci pe atunci era cam sărăcie și tot atunci murise Stalin, despre care eu nu auzisem decât mai târziu, când eram pe la liceu. Și totuși am avut o copilărie plăcută: vara mergeam cu vacile la păscut, „pe lângă Râu”, cum numesc moții din localitatea Târsa, comuna Avram Iancu,  Arieșul Mic, unde am copilărit eu; iarna mergeam la școală pe jos șase kilometri dus, șase întors și rar dacă lipseam, chiar dacă era iarnă grea, cu zăpezi cât gardurile, iar lupii dădeau târcoale. Și mâncam „pită-nvăluită”, cu amestec de grâu și mălai, pentru că grâul era mai puțin, adus „din țară” cu căruța. Într-un asemenea climat am copilărit până la vârsta de zece ani și-mi aduc aminte cu plăcere de cei mai frumoși ani ai vieții mele, pentru că am trăit printre oameni cumsecade, așa cum sunt moții adevărați.

            La vârsta de zece ani am părăsit această lume frumoasă și împreună cu familia ne-am stabilit în comuna Vața, satul Ocișor, din județul Hunedoara, acolo printre „crișeni”. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut în sat, și aici printre noii prieteni, dar tot timpul am fost stânjenit, parcă-mi lipsea ceva, și acest sentiment mă urmărește încă. Am continuat școala generală la Vața, unde am avut profesori buni, cu excepția profesoarei de română, care se așeza la catedră și ne dicta lecția. Atunci mi-a apărut gândul să mă fac „dascăl” și să fac lecții frumoase. M-a susținut în acest sens dragostea de lectură. Fugeam de la unele ore, luam câte o carte în mână și mă ascundeam în parc ca să pot citi. Vara mergeam cu vitele la păscut și de câte ori nu pierdeam vacile, cufundându-mă în lectură (și mai luam și câte o bătaie, căci vitele ajungeau prin porumbiștele oamenilor).

            A venit vremea să-mi aleg o profesie, pentru că eram trei frați și sărăcia nu ne permitea să urmăm liceul. De aceea, m-am înscris la o școală profesională, meseria de lăcătuș mecanic, unde aveam asigurate condițiile de bază, casă, masă, îmbrăcăminte. Când am terminat profesionala, am urmat liceul seral la Gurabarza, lângă Brad, și în același timp am fost angajat la Întreprinderea Minieră Barza timp de șapte ani. Am pus ceva bănișori deoparte ca să pot merge la facultate. M-am înscris în 1978 la Facultatea de filologie din cadrul Universității din Timișoara, cu admitere serioasă, cu medie foarte bună. Au fost cei mai frumoși ani ai vieții mele. Am fost un student „stăruitor” și mă iubeau deopotrivă colegii și profesorii. Pe la Timișoara nu am știut niciodată ce este invidia, răutatea, și de aceea toți îmi ziceau, pe numele mic, Mișu.

            Asta a ținut până în 1982, când, fiind al treilea pe țară la repartiție, am ajuns la Sebiș, un oraș care nu mi-a plăcut de la început pentru că am fost primit cu ostilitate: cică am luat locul în catedră la altcineva pentru care era „reținută”. Din această cauză am avut mereu șicane de tot felul și de la toate „forurile”. Am încercat să evit conflictele acestea, dar am fost perceput mereu ca un „ghimpe” sub pielea cuiva. De aceea spun cu suflet deschis că niciodată nu mi-a plăcut localitatea aceasta de adopție. Dar anii au trecut, am încercat să fiu dascăl bun pentru copii, să las ceva în urma mea. Și ce bucurie mai mare poți avea decât să știi că lași ceva în urma ta. M-am refugiat în lectură, în grija față de familie și am cochetat cu scrisul, publicând douăzeci de numere ale revistei școlare „Caiet literar”, adunând ceva poezii în volumașul Nuferi dalbi și tipărind „niște cărți” didactice, cum cu răutate și invidie remarca un „oficial” al școlii în care lucrez de atâția amar de ani neîntrerupt, aproape treizeci se împlinesc în curând. Și mă opresc aici pentru că despre viitor mi-e teamă să prorocesc ceva, după vremurile tulburi prin care trece. Nu sunt pesimist, căci am trăit eu vremuri și mai grele, dar nici nu mi-e sufletul împăcat, când văd atâta minciună și ipocrizie în vremurile de azi.   

                                                                        Prof. Pogan Mihai

Lui Eminescu

Întru cinstirea Lui Eminescu

            16 ianuarie 2012. De dimineață e ger și azi începe școala. După zile „calde” din vacanță, e mai greu să ne dezmorțim pe lângă caloriferele, călduțe e adevărat și ele puțin. Abia în două-trei zile atmosfera se încălzește și ne putem intra în ritmul normal al școlii. Cu toată atmosfera rece încă, în amfiteatru are loc comemorarea Lui Eminescu. Intenționat am scris cu literă mare, căci pentru noi românii El rămâne veșnic precum însuși Dumnezeu. El este și va rămâne pentru cei cu simțire românească Dumnezeul nostru pe pământ.  Și de ce-L consider un Mântuitor al neamului nostru românesc? Pentru un motiv simplu: la fel ca și Nazarineanul a așezat ca principiu fundamental al existenței umane iubirea. Aș aminti, în treacăt, doar nemuritoarele versuri din Luceafărul, când Hyperion se adresează Lui Dumnezeu, cu „rugăciunea”: Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire... ”.   Aș mai aminti și faptul că puțini sunt cei care știu că Mântuitorul Eminescu a scris și poezie cu tematică religioasă inegalabilă. Mă gândesc la poezia Rugăciune cu un mesaj ce se potrivește de minune pentru vremurile de restriște prin care trece neamul românesc în aceste vremuri: Citiți-le cu smerenie: „Crăiasă alegându‑te, / Îngenunchem rugându‑te, / Înalţă‑ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; /Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea‑ţi adorată /Asupră-ne coboară, / O, Maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”  Veți spune că exagerez, însă v-aș invita să vă întoarceți la slova lui de aur și veți vedea că tot ce-a fost neamul românesc și ce-l așteaptă a spus-o în scrisul lui, precum un proroc.    Dar să revenim la ce s-a petrecut în amfiteatru … Doamna Ionescu Florica a deschis momentul omagial și a prezentat un moment power point bine realizat (nu contează de unde l-a procurat). Mi-a plăcut derularea cu prestanță a materialului în fața unei asistențe cuminți (profesori și elevi), tot mai puținei, dar „aleși”. Mai bine așa! O elevă a recitat frumos poezia Lacul, iar spre încheiere doamna director educativ a mulțumit asistenței. În veci pomenirea Lui Eminescu întru cinstirea neamului românesc!

                                                  Prof. Pogan Mihai - Liceul Teoretic Sebiș

1 Decembrie – Ziua Națională a României

Moment de emoție și sinceritate

Sus să avem inimile!

30 noiembrie 2011. O zi friguroasă, de iarnă seacă și sâcâitoare, cu ceață somnolentă, sufocantă, ca-n Bacovia. Frig afară, dar o atmosferă mai caldă în amfiteatrul Grupului Școlar Industrial Sebiș, unde un ciopor de elevi gălăgioși s-au adunat, la îndemnul unor profesori mai inimoși. De ce mai inimoși? Pentru că ne-am adunat aici, la invitația doamnei profesoare Ionescu Florica, directorul nostru educativ, spre a sărbători ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, o zi ce a consfințit un eveniment milenar, idealul unității naționale. A lipsit ceremonialul de propagandă politică și activitatea a debutat cu un discurs simplu al doamnei profesoare Paula Dărău, despre semnificația acestui eveniment pentru sufletul românesc, cu un dialog adresat elevilor, culminând cu intonarea Imnului Național de către întreaga asistență. În timp ce făceam câteva poze, nu am putut să nu observ că fețele elevilor erau marcate de momentul de emoție și sinceritate, de trăire profundă, nimic artificial sau regizat. Nu-i așa că modestia stă bine unor momente de adevărată manifestare patriotică? Festivismul nu-și avea rostul.

Participanți la momentul de sărbătoare

            Sub expresia aceleiași modestii și sincerități au stat și alte momente. Un montaj de poezie patriotică organizat cu sprijinul elevilor din clasele a V-a A și a VI-a A. Emoționant a fost montajul pentru că a fost străbătut de motivul invocării protecției divine -  „Doamne, ocrotește-i pe români!” Și chiar avem nevoie de protecția divină în aceste momente tulburi prin care trece neamul nostru românesc. Sub semnul aplauzelor călduroase s-a încheiat acest moment sărbătoresc, dar un gând nu-mi dă pace: de ce au fost elevii atât de cuminți? Simt că vremurile sunt tulburi? Presimt printre bucuriile inerente ale copilăriei că ceva nu e bine pentru noi românii? Dacă așa stau lucrurile, nimic nu e pierdut.

            Dar cred că gândul zilei libere de mâine e mai aproape de sufletul lor. Se apropie vacanța de iarnă, lungă – ce bine! Se apropie Sărbătorile de iarnă și de ce nu ne-am bucura? De aceea doresc, de pe acum, tuturor elevilor noștri și domnilor profesori „Sărbători fericite!” și „La mulți ani1” Și un sincer îndemn: Sus să avem inimile!

Eveniment consemnat de prof. Pogan Mihai

Sincronul „între bine şi rău”

Lupta împotriva drogurilor

 

        În data de 5.10.2011, în piaţa Avram Iancu din Arad, a avut loc o manifestaţie cu semnificație deosebită pentru viața tinerilor – lupta împotriva drogurilor, la care au participat şcoli din tot judeţul. Alături de alte şcoli de prestigiu din județul Arad s-a aflat și școala noastră - Grupul Şcolar Industrial Sebiş. Acest eveniment  a avut drept scop combaterea drogurilor, care în secolul al XXI-lea au pus stăpânire pe adolescenţii din zilele noastre, numărul persoanelor din centrele de dezintoxicare fiind unul de speriat. Evenimentul a constat într-un dans sincron, realizat de un grup de dansatori  cu sprijinul celor aproximativ 2500 de participanţi. Toţi cei care au luat parte la această manifestaţie au purtat măşti: fie de culoare albă, fie de culoare neagră. Măştile albe, purtate de participanţi, au simbolizat „puterea de a alege a acestora”, în timp ce măştile negre au reprezentat „tentaţia drogurilor”, care s-a extins în ultimii ani, mai ales în judeţul nostru. Şcoala noastră a luat şi ea parte la acest eveniment. Patruzeci şi cinci de elevi, coordonaţi de doamna director Gudiu Geta împreună cu alţi profesori din şcoala noastră, au contribuit la derularea acestui eveniment de o semnificație deosebită. Potrivit spuselor, evenimentul a fost omologat pentru a intra în Cartea Recorudurilor ca fiind cel mai mare sincron antidrog organizat vreodată. Prin participarea la acest eveniment, şcoala noastră dovedeşte încă o dată că este o scoală importantă din judeţ, mai ales prin faptul că dă dovadă de solidaritate şi iniţiativă. Sfârşitul evenimentului a adus cu sine un cer „alb-negru”, invadat de baloane albe şi negre, care reprezentau tocmai lupta dintre bine şi rău, așa cum a fost, este şi va fii mereu prezentă pe acest pământ. De organizarea evenimentului s-a ocupat Centrul International Antidrog şi pentru Drepturile Omului (CIADO), alături de Agenţia Naţională Antidrog, cu sprijinul Prefecturii Arad, dar şi cu sprijinul școlilor participante. Organizatorii au reuşit să motiveze prezența unui număr de aproximativ 2500 de participanţi, care, în cazul confirmării  acţiunii de la Arad, v-a avea şanse mari să intre în Cartea Recordurilor, ca fiind cel mai mare sincron antidrog.   Dar aș dori ca asemenea acțiuni să nu se oprească doar la aceste evenimente, ci să constituie un semn de întrebare pus mai ales pentru cei care au apucat pe drumul „întunericului” și care am dori să pășească pe calea albă, a luminii și înțelepciunii, până când, spre binele lor, nu este prea târziu.

Articol realizat de:

Musteaţă Raul Florin, Petruse Roxana, Pop Cristina - clasa a X-a C

Clipe de eternitate … la Moneasa

Cu siguranță, e bine ca din când în când să mai ieșim de sub zbuciumul cotidian al existenței pentru a regăsi acele sensuri fundamentale ale vieții. pe care eu le-aș numi „clipe de eternitate”. Spre așa ceva se îndreptau gândurile mele azi, pe 21 august 2011,  pe când pașii mă purtau spre Moneasa, îndrăgita stațiune balneară din Țara Zarandului.

Juriul

Voichița Suba

      Să fim înțeleși: iubesc din tot sufletul orice manifestare artistică ce are menirea să arate lumii specificul nostru național, identitatea noastră în lume, așa cum s-a dovedit a fi și Festivalul concurs al cântecului popular desfășurat la Moneasa. Știam că este un concurs menit să scoată la lumina rampei tinere talente, tineri interpreți de muzică populară, și aceasta mă bucura mult. De ce? Simplu. Ei, tinerii, sunt cei care prin implicarea lor arată că românii sunt stăpânii acestor locuri, cei care și în clipele acestea de restriște au ceva de spus lumii, au o cultură viabilă la care trebuie să ținem ca la ochii din cap. Cântecul lor plin de emoție, patima pentru cântec moștenită de la moși-strămoși, cu amprente genetice, este cea  care ne raportează la … clipele de eternitate.

Public numeros

Oficialități

      Toate „ostilitățile” au fost susținute de cunoscuta și apreciata solistă de muzică populară de pe la noi, Voichița Suba, care s-a achitat cu brio și de calitatea de prezentator al concursului. Emoții sincere și bine controlate, spontaneitate, caracter sincer și deschis – iată doar câteva dintre calitățile animatoarei Voichița Suba de la Moneasa. Dânsa a avut nobila misiune de a prezenta captivant spectacolul. În organizarea spectacolului a fost susținută de Consiliul Județean Arad, de Centrul Cultural Județean, având și sprijinul reprezentanților Primăriei Moneasa: primarul Terentie Condea și viceprimarul Moroșteș Eugen. 
A fost prezentat juriul incluzând nume de referință precum: președintele juriului: profesor Gelu Stan, de la Radio Timișoara; alți membri: prof. dr. Daniela Băcilă – realizator de emisiuni la Radio Timișoara; Anamaria Dumitrean – directorul  Centrului Cultural Arad; Ștefan Ioanovici - prof. la catedra de vioară  a Universității din  Cluj-Napoca și viceprimarul Primăriei Moneasa Moroșteș Eugen.  Iar despre orchestră ce pot să spun? E suficient să amintesc un nume: Petrică Pașca, și este clar: Orchestra Populară  Rapsozii Zarandului din Arad.

Premierea

     Nu trebuie să-i uităm nici pe cei 12 soliști din cele 7 județe ardelene. Puțini dar buni. Îi vom prezenta în funcție de premiile obținute:

1.       Premiul I - Pop Daniel Constantin din  județul  Sălaj;

2.       Premiul II - Băcilă Elena Alexandra;

3.       Premiul III - Necșa Georgiana – din  Caraș-Severin;

4.       Mențiuni: Lorena Pascu din județul  Alba și Lorena Pela din județul Timiș;

5.       S-au acordat și premii speciale: Pop Ciprian, Ionuț Langa și Cătălin Badea

Marius Ciprian Pop

Căprariu Cornelia Roman

      Și invitații, soliști de prestigiu, au fost la înălțime. Îi amintim în ordinea intrării în scenă: Cornel Borza, Malvina Nagy, Cornelia Căprariu Roman. Voichița Suba, Marius Ciprian Pop și Mariana Deac. Primul a fost Cornel Borza, care a dat glas, printre altele, și unui îndrăgit cântec: Dă, Doamne, la lume bine. Aplauze îndelungi și spectatori ce au înmărmurit în momentul când îndrăgitul solist a îngenuncheat pe scenă. Ce gest mai grăitor vreți pentru a marca marea responsabilitate pe care o au adevărații artiști. Actul lor dovedește abnegație, devotament și dăruire. Dovedește a fi și un model pentru cei tineri. Impresionantă a fost în același sens contribuția artistului preot Marius Ciprian Pop, ce și-a încheiat recitalul cu o cunoscută priceasnă – Nu uita, măicuță -  murmurată cu pioșenie de numerosul public prezent. Nici gazdele nu s-au lăsat mai prejos pentru că doamna prezentatoare și-a etalat și calitățile de solistă consacrată, aplaudată la scenă deschisă.

Spre încheiere, spun cu mâna pe inimă că activitatea culturală desfășurată la Moneasa s-a dovedit a fi un succes. Am asistat la adevărate „clipe de eternitate” cu reverberații adânci în sufletul adevăraților români, clipe de emoție și credință.
                                   Prof. Pogan Mihai