„Cântecul obârșiei”

                                     în Țara Oașului

         Încep consemnarea acestui eveniment amintind sentimentul ce a stăpânit sufletul meu de-a lungul celor două zile petrecute cu ocazia excursiei în Maramureș: raiul biblic se află în România. Pe unde vei rătăci, pe unde te vor purta pașii, vei simți vitalitatea neamului nostru, cu rădăcini adânci în istoria zbuciumată și plină de jertfe, cu acel „cântec al obârșiei”, despre care amintește L. Blaga, atât de prezent mai ales în Maramureș, în Țara Oașului, leagăn de spiritualitate românească. (Pe această cale aducem mulțumiri d-lui primar Feieș Gheorghe pentru surpriza de Ziua copilului și Ziua învățătorului).
                  Click! Galerie de imagini!

 Și prin ce se vede acest „cântec” ? Prin măreția locurilor și prin demnitatea oamenilor, prin gesturile lor sincere și blânde, sau, la nevoie îndârjite, jertfelnice. Am avut acest sentiment aflându-mă împreună cu ceilalți colegi în fața Monumentului de la Carei închinat celor ce cu strășnicie și-au apărat pământul strămoșesc. Nici nu a trebuit să citesc inscripția despre monument, pentru că dincolo de cuvinte stau jertfele nenumărate pe care a trebuit să le dea acest neam binecuvântat de Domnul pe pământ. Hoarde străine au privit cu lăcomie acest ținut binecuvântat și numai sufletul dârz al românului, blând și înțelept, ne-a făcut să supraviețuim. Această tărie de caracter o regăsim și în Țara Oașului, unde se simte spiritualitatea străveche a dacilor ce nu se temeau de moarte, ce se considerau nemuritori. E clar de ce mai zice oșeanul după ce bea o palincă: „Amu te tau!”. Dar ospitalitatea românului? Nici ea nu a murit, cu toate „sugestiile” europene. Facem un mic popas la rugămintea d-nei Miluța Cadaru, secretara școlii noastre, la rudele dânsei, și nu credeți că am putut refuza bucuria gazdei de a fi alături de noi la o cafeluță și la un gând curat. Asta e ceea ce se numește ospitalitate: o vorbă bună și sinceră, o masă întinsă, mai mult sau mai puțin bogată.

            Ce să vă spun … și vremea a ținut cu noi, cum se zice: nici un strop de ploaie, soare și căldură în suflet și în natură. Așa am ajuns la ora amiezii la Satu Mare: orașul în sărbătoare, cu oameni veseli, cu spectacole în aer liber – doar era Ziua Orașului. Totul minunat, că nu-ți venea să mai pleci. Și mă uitam ce construcții minunate are centrul orașului. Le-au făcut comuniștii? Nu … Omul de rând, cu sacrificii și cu harul creației. Românașului îi place să îmbrace într-un „strai de purpură și aur” tot ceea ce-l înconjoară și știe să treacă peste momentele grele ale vieții. De asta m-am convins încă o dată revăzând Cimitirul Vesel de la Săpânța. În spiritul aceluiași „cântec al obârșiei” s-a găsit un om din Săpânța să râdă de moarte, să facă haz de necaz, cum mai zice românul, și a scris asta pe crucile din cimitir, ca o „revoltă a fondului nostru nelatin”, dacic, dârz și demn, cum ne spune același L. Blaga. Vitalitatea oșanului o vedem la oamenii locului, ce mai fac și ei un bănuț în aceste zile tulburi, expunând arta locală reprezentată artizanal. Încheiem prima zi cu un popas peste noapte la Ocna Șugatag, la Pensiunea Salina, unde am fost foarte bine primiți, cu cântec și voie bună, cu servire excelentă și o ambianță plăcută, pentru că tocmai avea loc o nuntă. Totul minunat!

            A doua zi mergem la Mănăstirea Bârsana, cunoscută pe plan european, atestată de pe la anul 1300, zic colegii, cu edificii construite în stilul arhitectonic local, cu multă construcție în lemn. Imaginați-vă o duminică dimineața însorită, într-un peisaj de munte, un soare vesel și o adiere de aer curat de munte, la care se adaugă glasul molcom al preotului și corul de măicuțe. Oamenii ascultau pios slujba și o lacrimă se prelingea sfielnic. Acesta este sufletul românului, cu adâncimile lui de simțire și pe care nu ni-l poate fura nimeni, un „cântec al obârșiei”. Dar respectul pentru portul oșenesc specific ? Să nu mai spun ce frumos erau gătite să vină la biserică, la slujbă oșencele. Nu prea-mi găsesc cuvintele pentru a vă spune cât de mult mi-a plăcut acolo în munți, în liniștea aceea deplină și parcă simțeam protecția divină, spiritul creștin ocrotitor. Nu mai vroiam să plecăm! Asemenea clipe sunt unice! Ele dau ceea ce azi numim „gândire pozitivă”.  Numai că tot ce-i frumos nu ține mult, iar noi ne-am oprit și la Memorialul Durerii de la Sighet, de fapt, închisoarea unde au suferit și au murit în perioada comunistă cei care au avut respect și considerație pentru tradițiile românești, pentru chemarea „obârșiei”! Așa-i viața … e o „excursie” și are de toate! Dar nu trebuie să lipsească din acest „cântec” al vieții lucrurile simple: să privești cu drag la cel de lângă tine, să spui o glumă, să faci un gest simplu, sau, cum se zice, să lași loc de bună ziua. De aceea, pentru mine această excursie a fost mai mult un periplu sentimental. Cu simpatie!

Prof. Pogan Mihai

Pe-ale vieții valuri

 Frânturi biografice

Case în Munții Apuseni

        Sunt fiu de moț, coborâtor din viță de oameni mândri și de omenie, pentru care vorba e vorbă și „ce au în gușă-i și-n căpușă”. Am venit pe lume în vremuri tulburi, pe 27 ianuarie 1953, căci pe atunci era cam sărăcie și tot atunci murise Stalin, despre care eu nu auzisem decât mai târziu, când eram pe la liceu. Și totuși am avut o copilărie plăcută: vara mergeam cu vacile la păscut, „pe lângă Râu”, cum numesc moții din localitatea Târsa, comuna Avram Iancu,  Arieșul Mic, unde am copilărit eu; iarna mergeam la școală pe jos șase kilometri dus, șase întors și rar dacă lipseam, chiar dacă era iarnă grea, cu zăpezi cât gardurile, iar lupii dădeau târcoale. Și mâncam „pită-nvăluită”, cu amestec de grâu și mălai, pentru că grâul era mai puțin, adus „din țară” cu căruța. Într-un asemenea climat am copilărit până la vârsta de zece ani și-mi aduc aminte cu plăcere de cei mai frumoși ani ai vieții mele, pentru că am trăit printre oameni cumsecade, așa cum sunt moții adevărați.

            La vârsta de zece ani am părăsit această lume frumoasă și împreună cu familia ne-am stabilit în comuna Vața, satul Ocișor, din județul Hunedoara, acolo printre „crișeni”. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut în sat, și aici printre noii prieteni, dar tot timpul am fost stânjenit, parcă-mi lipsea ceva, și acest sentiment mă urmărește încă. Am continuat școala generală la Vața, unde am avut profesori buni, cu excepția profesoarei de română, care se așeza la catedră și ne dicta lecția. Atunci mi-a apărut gândul să mă fac „dascăl” și să fac lecții frumoase. M-a susținut în acest sens dragostea de lectură. Fugeam de la unele ore, luam câte o carte în mână și mă ascundeam în parc ca să pot citi. Vara mergeam cu vitele la păscut și de câte ori nu pierdeam vacile, cufundându-mă în lectură (și mai luam și câte o bătaie, căci vitele ajungeau prin porumbiștele oamenilor).

            A venit vremea să-mi aleg o profesie, pentru că eram trei frați și sărăcia nu ne permitea să urmăm liceul. De aceea, m-am înscris la o școală profesională, meseria de lăcătuș mecanic, unde aveam asigurate condițiile de bază, casă, masă, îmbrăcăminte. Când am terminat profesionala, am urmat liceul seral la Gurabarza, lângă Brad, și în același timp am fost angajat la Întreprinderea Minieră Barza timp de șapte ani. Am pus ceva bănișori deoparte ca să pot merge la facultate. M-am înscris în 1978 la Facultatea de filologie din cadrul Universității din Timișoara, cu admitere serioasă, cu medie foarte bună. Au fost cei mai frumoși ani ai vieții mele. Am fost un student „stăruitor” și mă iubeau deopotrivă colegii și profesorii. Pe la Timișoara nu am știut niciodată ce este invidia, răutatea, și de aceea toți îmi ziceau, pe numele mic, Mișu.

            Asta a ținut până în 1982, când, fiind al treilea pe țară la repartiție, am ajuns la Sebiș, un oraș care nu mi-a plăcut de la început pentru că am fost primit cu ostilitate: cică am luat locul în catedră la altcineva pentru care era „reținută”. Din această cauză am avut mereu șicane de tot felul și de la toate „forurile”. Am încercat să evit conflictele acestea, dar am fost perceput mereu ca un „ghimpe” sub pielea cuiva. De aceea spun cu suflet deschis că niciodată nu mi-a plăcut localitatea aceasta de adopție. Dar anii au trecut, am încercat să fiu dascăl bun pentru copii, să las ceva în urma mea. Și ce bucurie mai mare poți avea decât să știi că lași ceva în urma ta. M-am refugiat în lectură, în grija față de familie și am cochetat cu scrisul, publicând douăzeci de numere ale revistei școlare „Caiet literar”, adunând ceva poezii în volumașul Nuferi dalbi și tipărind „niște cărți” didactice, cum cu răutate și invidie remarca un „oficial” al școlii în care lucrez de atâția amar de ani neîntrerupt, aproape treizeci se împlinesc în curând. Și mă opresc aici pentru că despre viitor mi-e teamă să prorocesc ceva, după vremurile tulburi prin care trece. Nu sunt pesimist, căci am trăit eu vremuri și mai grele, dar nici nu mi-e sufletul împăcat, când văd atâta minciună și ipocrizie în vremurile de azi.   

                                                                        Prof. Pogan Mihai

Lui Eminescu

Întru cinstirea Lui Eminescu

            16 ianuarie 2012. De dimineață e ger și azi începe școala. După zile „calde” din vacanță, e mai greu să ne dezmorțim pe lângă caloriferele, călduțe e adevărat și ele puțin. Abia în două-trei zile atmosfera se încălzește și ne putem intra în ritmul normal al școlii. Cu toată atmosfera rece încă, în amfiteatru are loc comemorarea Lui Eminescu. Intenționat am scris cu literă mare, căci pentru noi românii El rămâne veșnic precum însuși Dumnezeu. El este și va rămâne pentru cei cu simțire românească Dumnezeul nostru pe pământ.  Și de ce-L consider un Mântuitor al neamului nostru românesc? Pentru un motiv simplu: la fel ca și Nazarineanul a așezat ca principiu fundamental al existenței umane iubirea. Aș aminti, în treacăt, doar nemuritoarele versuri din Luceafărul, când Hyperion se adresează Lui Dumnezeu, cu „rugăciunea”: Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire... ”.   Aș mai aminti și faptul că puțini sunt cei care știu că Mântuitorul Eminescu a scris și poezie cu tematică religioasă inegalabilă. Mă gândesc la poezia Rugăciune cu un mesaj ce se potrivește de minune pentru vremurile de restriște prin care trece neamul românesc în aceste vremuri: Citiți-le cu smerenie: „Crăiasă alegându‑te, / Îngenunchem rugându‑te, / Înalţă‑ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; /Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea‑ţi adorată /Asupră-ne coboară, / O, Maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”  Veți spune că exagerez, însă v-aș invita să vă întoarceți la slova lui de aur și veți vedea că tot ce-a fost neamul românesc și ce-l așteaptă a spus-o în scrisul lui, precum un proroc.    Dar să revenim la ce s-a petrecut în amfiteatru … Doamna Ionescu Florica a deschis momentul omagial și a prezentat un moment power point bine realizat (nu contează de unde l-a procurat). Mi-a plăcut derularea cu prestanță a materialului în fața unei asistențe cuminți (profesori și elevi), tot mai puținei, dar „aleși”. Mai bine așa! O elevă a recitat frumos poezia Lacul, iar spre încheiere doamna director educativ a mulțumit asistenței. În veci pomenirea Lui Eminescu întru cinstirea neamului românesc!

                                                  Prof. Pogan Mihai - Liceul Teoretic Sebiș

1 Decembrie – Ziua Națională a României

Moment de emoție și sinceritate

Sus să avem inimile!

30 noiembrie 2011. O zi friguroasă, de iarnă seacă și sâcâitoare, cu ceață somnolentă, sufocantă, ca-n Bacovia. Frig afară, dar o atmosferă mai caldă în amfiteatrul Grupului Școlar Industrial Sebiș, unde un ciopor de elevi gălăgioși s-au adunat, la îndemnul unor profesori mai inimoși. De ce mai inimoși? Pentru că ne-am adunat aici, la invitația doamnei profesoare Ionescu Florica, directorul nostru educativ, spre a sărbători ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, o zi ce a consfințit un eveniment milenar, idealul unității naționale. A lipsit ceremonialul de propagandă politică și activitatea a debutat cu un discurs simplu al doamnei profesoare Paula Dărău, despre semnificația acestui eveniment pentru sufletul românesc, cu un dialog adresat elevilor, culminând cu intonarea Imnului Național de către întreaga asistență. În timp ce făceam câteva poze, nu am putut să nu observ că fețele elevilor erau marcate de momentul de emoție și sinceritate, de trăire profundă, nimic artificial sau regizat. Nu-i așa că modestia stă bine unor momente de adevărată manifestare patriotică? Festivismul nu-și avea rostul.

Participanți la momentul de sărbătoare

            Sub expresia aceleiași modestii și sincerități au stat și alte momente. Un montaj de poezie patriotică organizat cu sprijinul elevilor din clasele a V-a A și a VI-a A. Emoționant a fost montajul pentru că a fost străbătut de motivul invocării protecției divine -  „Doamne, ocrotește-i pe români!” Și chiar avem nevoie de protecția divină în aceste momente tulburi prin care trece neamul nostru românesc. Sub semnul aplauzelor călduroase s-a încheiat acest moment sărbătoresc, dar un gând nu-mi dă pace: de ce au fost elevii atât de cuminți? Simt că vremurile sunt tulburi? Presimt printre bucuriile inerente ale copilăriei că ceva nu e bine pentru noi românii? Dacă așa stau lucrurile, nimic nu e pierdut.

            Dar cred că gândul zilei libere de mâine e mai aproape de sufletul lor. Se apropie vacanța de iarnă, lungă – ce bine! Se apropie Sărbătorile de iarnă și de ce nu ne-am bucura? De aceea doresc, de pe acum, tuturor elevilor noștri și domnilor profesori „Sărbători fericite!” și „La mulți ani1” Și un sincer îndemn: Sus să avem inimile!

Eveniment consemnat de prof. Pogan Mihai

Sincronul „între bine şi rău”

Lupta împotriva drogurilor

 

        În data de 5.10.2011, în piaţa Avram Iancu din Arad, a avut loc o manifestaţie cu semnificație deosebită pentru viața tinerilor – lupta împotriva drogurilor, la care au participat şcoli din tot judeţul. Alături de alte şcoli de prestigiu din județul Arad s-a aflat și școala noastră - Grupul Şcolar Industrial Sebiş. Acest eveniment  a avut drept scop combaterea drogurilor, care în secolul al XXI-lea au pus stăpânire pe adolescenţii din zilele noastre, numărul persoanelor din centrele de dezintoxicare fiind unul de speriat. Evenimentul a constat într-un dans sincron, realizat de un grup de dansatori  cu sprijinul celor aproximativ 2500 de participanţi. Toţi cei care au luat parte la această manifestaţie au purtat măşti: fie de culoare albă, fie de culoare neagră. Măştile albe, purtate de participanţi, au simbolizat „puterea de a alege a acestora”, în timp ce măştile negre au reprezentat „tentaţia drogurilor”, care s-a extins în ultimii ani, mai ales în judeţul nostru. Şcoala noastră a luat şi ea parte la acest eveniment. Patruzeci şi cinci de elevi, coordonaţi de doamna director Gudiu Geta împreună cu alţi profesori din şcoala noastră, au contribuit la derularea acestui eveniment de o semnificație deosebită. Potrivit spuselor, evenimentul a fost omologat pentru a intra în Cartea Recorudurilor ca fiind cel mai mare sincron antidrog organizat vreodată. Prin participarea la acest eveniment, şcoala noastră dovedeşte încă o dată că este o scoală importantă din judeţ, mai ales prin faptul că dă dovadă de solidaritate şi iniţiativă. Sfârşitul evenimentului a adus cu sine un cer „alb-negru”, invadat de baloane albe şi negre, care reprezentau tocmai lupta dintre bine şi rău, așa cum a fost, este şi va fii mereu prezentă pe acest pământ. De organizarea evenimentului s-a ocupat Centrul International Antidrog şi pentru Drepturile Omului (CIADO), alături de Agenţia Naţională Antidrog, cu sprijinul Prefecturii Arad, dar şi cu sprijinul școlilor participante. Organizatorii au reuşit să motiveze prezența unui număr de aproximativ 2500 de participanţi, care, în cazul confirmării  acţiunii de la Arad, v-a avea şanse mari să intre în Cartea Recordurilor, ca fiind cel mai mare sincron antidrog.   Dar aș dori ca asemenea acțiuni să nu se oprească doar la aceste evenimente, ci să constituie un semn de întrebare pus mai ales pentru cei care au apucat pe drumul „întunericului” și care am dori să pășească pe calea albă, a luminii și înțelepciunii, până când, spre binele lor, nu este prea târziu.

Articol realizat de:

Musteaţă Raul Florin, Petruse Roxana, Pop Cristina - clasa a X-a C

Clipe de eternitate … la Moneasa

Cu siguranță, e bine ca din când în când să mai ieșim de sub zbuciumul cotidian al existenței pentru a regăsi acele sensuri fundamentale ale vieții. pe care eu le-aș numi „clipe de eternitate”. Spre așa ceva se îndreptau gândurile mele azi, pe 21 august 2011,  pe când pașii mă purtau spre Moneasa, îndrăgita stațiune balneară din Țara Zarandului.

Juriul

Voichița Suba

      Să fim înțeleși: iubesc din tot sufletul orice manifestare artistică ce are menirea să arate lumii specificul nostru național, identitatea noastră în lume, așa cum s-a dovedit a fi și Festivalul concurs al cântecului popular desfășurat la Moneasa. Știam că este un concurs menit să scoată la lumina rampei tinere talente, tineri interpreți de muzică populară, și aceasta mă bucura mult. De ce? Simplu. Ei, tinerii, sunt cei care prin implicarea lor arată că românii sunt stăpânii acestor locuri, cei care și în clipele acestea de restriște au ceva de spus lumii, au o cultură viabilă la care trebuie să ținem ca la ochii din cap. Cântecul lor plin de emoție, patima pentru cântec moștenită de la moși-strămoși, cu amprente genetice, este cea  care ne raportează la … clipele de eternitate.

Public numeros

Oficialități

      Toate „ostilitățile” au fost susținute de cunoscuta și apreciata solistă de muzică populară de pe la noi, Voichița Suba, care s-a achitat cu brio și de calitatea de prezentator al concursului. Emoții sincere și bine controlate, spontaneitate, caracter sincer și deschis – iată doar câteva dintre calitățile animatoarei Voichița Suba de la Moneasa. Dânsa a avut nobila misiune de a prezenta captivant spectacolul. În organizarea spectacolului a fost susținută de Consiliul Județean Arad, de Centrul Cultural Județean, având și sprijinul reprezentanților Primăriei Moneasa: primarul Terentie Condea și viceprimarul Moroșteș Eugen. 
A fost prezentat juriul incluzând nume de referință precum: președintele juriului: profesor Gelu Stan, de la Radio Timișoara; alți membri: prof. dr. Daniela Băcilă – realizator de emisiuni la Radio Timișoara; Anamaria Dumitrean – directorul  Centrului Cultural Arad; Ștefan Ioanovici - prof. la catedra de vioară  a Universității din  Cluj-Napoca și viceprimarul Primăriei Moneasa Moroșteș Eugen.  Iar despre orchestră ce pot să spun? E suficient să amintesc un nume: Petrică Pașca, și este clar: Orchestra Populară  Rapsozii Zarandului din Arad.

Premierea

     Nu trebuie să-i uităm nici pe cei 12 soliști din cele 7 județe ardelene. Puțini dar buni. Îi vom prezenta în funcție de premiile obținute:

1.       Premiul I - Pop Daniel Constantin din  județul  Sălaj;

2.       Premiul II - Băcilă Elena Alexandra;

3.       Premiul III - Necșa Georgiana – din  Caraș-Severin;

4.       Mențiuni: Lorena Pascu din județul  Alba și Lorena Pela din județul Timiș;

5.       S-au acordat și premii speciale: Pop Ciprian, Ionuț Langa și Cătălin Badea

Marius Ciprian Pop

Căprariu Cornelia Roman

      Și invitații, soliști de prestigiu, au fost la înălțime. Îi amintim în ordinea intrării în scenă: Cornel Borza, Malvina Nagy, Cornelia Căprariu Roman. Voichița Suba, Marius Ciprian Pop și Mariana Deac. Primul a fost Cornel Borza, care a dat glas, printre altele, și unui îndrăgit cântec: Dă, Doamne, la lume bine. Aplauze îndelungi și spectatori ce au înmărmurit în momentul când îndrăgitul solist a îngenuncheat pe scenă. Ce gest mai grăitor vreți pentru a marca marea responsabilitate pe care o au adevărații artiști. Actul lor dovedește abnegație, devotament și dăruire. Dovedește a fi și un model pentru cei tineri. Impresionantă a fost în același sens contribuția artistului preot Marius Ciprian Pop, ce și-a încheiat recitalul cu o cunoscută priceasnă – Nu uita, măicuță -  murmurată cu pioșenie de numerosul public prezent. Nici gazdele nu s-au lăsat mai prejos pentru că doamna prezentatoare și-a etalat și calitățile de solistă consacrată, aplaudată la scenă deschisă.

Spre încheiere, spun cu mâna pe inimă că activitatea culturală desfășurată la Moneasa s-a dovedit a fi un succes. Am asistat la adevărate „clipe de eternitate” cu reverberații adânci în sufletul adevăraților români, clipe de emoție și credință.
                                   Prof. Pogan Mihai

Sensul tradiției ... la Ocișor

La jumătatea lui august, pe 15, 2011, am făcut o descindere în satul natal, Ocișor, din județul Hunedoara (căt o mai fi denumit județ). O zi senină și caldă, chiar nepotrivit de caldă pentru luna august, dar care promitea o călătorie liniștită, mai ales cu autobuzele astea zis moderne. Dar nu a fost așa: șoferul e nervos, dă bilete  mai … scurte, uită de rest și … taie curbele, gonește ca un apucat, cum se mai zice. Și îmi pun o întrebare: unde se grăbește, unde și de ce aleargă toată lumea. Te uiți în jurul tău și vezi numai oameni grăbiți, agitați. Să nu mai spun că aleargă mai ales după bani, să facă cu orice preț bani, mai ales nemunciți. Asta e societatea contemporană, mai ales în contextul crizei ți în condițiile aderării la U: E.

Cam acestea erau gândurile mele, când, după o călătorie agitată, am pus pasul în satul copilăriei mele, Ocișor. Aici am învățat eu să fiu cuminte, să-i respect pe vecini și pe toți semenii, fără nicio răutate în suflet și cu gândul curat, până când am plecat în lume, pe la meserii, pe la facultate, pentru a-mi face un rost în viață. Am înțeles că trebuie să fii în viață cum-se-cade, cum trebuie, cu respect pentru semeni și cu suflet curat. Asta însemna pentru mine tradiție, un mod de gândire sănătos, omenie. Sigur că viața mi-a arătat altceva: că sunt mulți oameni răi, invidioși, egoiști, de care greu te poți apăra. Și am văzut destui din aceștia, de toate categoriile. Am văzut de aceștia, mai ales că profesia de dascăl te face să ai contact cu tot felul de mentalități.

Am ajuns la ai mei, rudele mele, din care puțini au mai rămas, căci mama și tata, după o viață zbuciumată, își dorm zilele de veci în cimitirul din sat. Sora mea, Lidia, îmi spune, printre altele, că de Sfânta Marie, mare sărbătoare creștină, la biserică se ține paos, adică se pomenesc morții și se înțelege că m-am dus și eu să iau parte la slujbă. Mărturisesc faptul că sunt un credincios adevărat, chiar dacă nu merg la biserică decât ocazional. Pentru mine mersul la biserică înseamnă tradiție, o tradiție cu sensul garanției permanenței neamului și cu sensul relației autentice cu Dumnezeu, expresie a perenității noastre. De aceea în timpul slujbei ținute de un preot tinerel dar cumsecade, conștiincios, mă uitam atent la „ofrandele” aduse la biserică, parte obligatorie dintr-un ritual: o cantă cu apă, un colac așezat pe gura cănții, o luminare înfiptă în colac și un sfert de litru de țuică. Am făcut imediat legătura cu ce știam despre cultul morților de la Eliade, de prin alte cărți, inclusiv de la Coșbuc.Toate „ofrandele” simbolizează legătura cu cei plecați în lumea fără dor: să-și ostoiască setea cu apă, să guste din colac, să aibă calea din lumea umbrelor luminată și să-și astâmpere durerea dorului după cei rămași cu o gură de … vinars, cum se numește țuica pe la noi.

Toate acestea îmi erau destul de clare, dar un gest al ritualului m-a pus pe gânduri: de ce la un moment dat, după pomenirea morților, se iau ofrandele în mână și se clatină ușor pe verticală, în timp ce preotul își continuă slujba. Abia într-un târziu am înțeles simbolismul acestei mișcări, făcând legătura cu ceea ce spunea tot M. Eliade despre „axis mundi” (centrul lumii). Este simbolizată prin această mișcare a brațelor pe verticală, cred, tocmai legătura cu cei plecați, acesta fiind momentul cu cea mai puternică încărcătură emoțională. Cred că toți cei prezenți, destul de numeroși, știu semnificația momentului, numai cei … moderni, ca mine, au cam uitat de „sensul tradiției”. Și atunci i-aș întreba pe cei grăbiți: încotro aleargă și unde sfârșește truda lor de o viață.

Cei prezenți trec apoi pe la mormintele celor dragi și închină o gură de țuică întru cinstirea lor. Nici o lacrimă din lume nu-i poate aduce înapoi, dar sufletul nu ne lasă să nu grăim: „În veci pomenirea lor!”. Să nu uităm: Legătura cu strămoșii, chiar și mai ales simbolică e o garanție a permanenței neamului nostru pe aceste meleaguri. De aceea v-aș îndemna să mai treceți măcar din când în când și pe la Biserică!