Luni de dimineață. O nouă săptămână de școală. Cu gândul la vacanța ce va sosi în curând. Hotărât să țin în frâu cât mai mult posibil pornirile rebele ale elevilor înflăcărați de gândul apropiatei vacanțe.
Multă agitație pe coridoare, cu elevi retrași de sub biciuirea neiertătoare a ploii. Obsedantă ploaie, ca-n Bacovia. Și dureri de cap în ultima vreme, la propriu și la figurat. Trec mai întâi pe la farmacie să iau un „drog”, doar mă lasă durerea de cap. Mă furișez într-un birou șă beau un pahar cu apă și să înghit „hapul”. Pe fundalul unei discuții lejere , își fac apariția două eleve din clasele mici – a V-a, a VI-a. Ar dori o adeverință pentru obținerea alocației. Gândul crizei nu-mi dă pace și intru in dialog cu o fetiță pe a cărei chip se citea tristețea: vorbe puține, o ținută mai ponosită, capul ușor plecat și o privire grea de gânduri.
O întreb de unde e, despre cei trei frați, dacă au salarii părinții și aflu numai lucruri dureroase: mama are de crescut trei copii, a fost părăsită de soț, are un salariu de mizerie de 2-3 milioane. Mă mir, dar nu mai întreb nimic. Intuiesc, fără mari eforturi, că avea nevoie de amărâta de alocație pentru a se descurca toată familia. Iar cei pe care i-am ales, democratic, vin și ne învață ei ce e democrația: protecția celor mari ca să poată fura în continuare, de parcă nu au furat destul. Ei sunt, chipurile, „investitorii”, ei asigură ieșirea din criză. Cine-i crede? Asemenea gânduri mi-au trecut prin cap, privind revoltat și chiar scârbit ce se întâmplă în țara noastră în ultima vreme: am vândut țara străinilor, suntem la cheremul Băncii Mondiale și ei ne dictează. Demnitarii o duc bine-merci, și-au luat partea leului, iar poporul poate să mai rabde, dar până când? Să plătească costurile crizei provocate de hoții de la noi și de aiurea.
Cele două fetițe au plecat cu „foaia” în mână, mulțumind spășit. Cu rușine în suflet am părăsit biroul și abia am rostit câteva cuvinte. M-am grăbit la oră, m-am grăbit să fiu alături de copiii pe care încerc să-i învăț să nu mintă, să nu mai copieze, să aibă simțul răspunderii, să aibă caracter, încât generația de mâine să nu mai aibă specimene politice de felul celor din zilele noastre. Și iar mă doare capul, la propriu și la figurat …
Prof. Pogan Mihai
