Editorial
În Grădina lui IonSimple întrebări
Știi de ce plânge izvorul,
Când se tulbură sus norul ?
S-o asculți când ea suspină.
Știi de ce plânge și vântul ?
Vrea să îți asculte gândul,
Ce freamătă de-ntrebări,
Duse spre albastre zări.
De ce oamenii-au uitat
Tot ce-njur este curat ?
De ce nu ascultă-n noapte
Ale văii calme șoapte ?
Tu te-ndreaptă spre izvoare,
De-ți vrei viața sărbătoare.
Prof. Pogan Mihai
Eseuri
Memorate ce au evident caracter legendar
Legenda a ajuns să denumească „orice plăsmuire fictivă, fără o bază reală, adică ceea ce însemna în limba veche basnă (basm). În popor, naraţiunile legendare sunt numite poveşti, fără vreo încercare de a le distinge de celelalte specii (snoavă, basm despre animale, basm) cuprinse sub genericul poveste. În ţările germanice, termenul legendă este rezervat exclusiv celor religioase, pe când celelalte se delimitează de acestea prin denumirea de Sage (saga) care etimologic ar corespunde românescului poveste (sagen = a spune, a istorisi). Legenda denumeşte o naraţiune cu ţel explicativ sau un comentariu despre oameni. Comentariul legendei se concentrează în jurul trăsăturilor neobişnuite, cu predilecţie pentru ciudăţeniile oferite de natură şi de viaţă. În legendă, locul este indicat cu precizie, personajele fiind indivizi determinaţi, care posedă însuşiri eroice, iar faptele lor au un fundament care pare a fi istoric.
Mentalitatea populară, mai cu seamă cea cu grad arhaic, este orientată structural spre perceperea contrastantă a realităţii, arătându-se deosebit de sensibilă la aspectele opuse, de obicei la cei doi poli care delimitează gama realităţii. Legenda se sprijină, ca prim resort generator, pe curiozitatea populară, tot atât de veche ca şi omul, avidă de a şti tot ceea ce se petrece în jur, cât ţine întinderea cosmosului. Pentru viziunea populară arhaică, „toată natura înconjurătoare se află într-o condiţionare nemijlocită de natură simpatetică”. Tot ce există în univers sunt doar ipostaze, forme variate de fiinţe care stau în legătură simpatică evidentă, condiţionându-se între ele prin raporturi care le dezvoltă legenda. Unele animale pot vorbi şi chiar plantele au un „suflet” al lor care se manifestă în anumite împrejurări. În preistoria îndepărtată existau aşa-numitele tribunale ale animalelor şi ale obiectelor neînsufleţite. James George Frazer a urmărit câteva etape din existenţa acestora nu numai la unii primitivi contemporani, ci şi în Europa, începând cu vechii greci din antichitate şi sfârşind cu evul mediu european. În aceste tribunale, potrivit legii talionului, un obiect, o plantă sau un animal care aducea un prejudiciu unui om era judecat şi condamnat la o pedeapsă corespunzătoare, „acuzatul” avea chiar şi un apărător din oficiu, care pleda în absenţa acestuia.
Orice relatare legendară este neapărat veridică în mediul în care se desfăşoară, legenda ca atare nu poate fi decât adevărată, deoarece ea era o explicaţie ştiinţifică de pe o poziţie culturală. De îndată ce nu mai este crezută, legenda dispare şi, după împrejurări, se transformă într-o altă specie (de obicei într-o specie mixtă), dar cel mai adesea este dată uitării, ca o recuzită ireparabilă.
Legenda ca specie narativă încearcă să explice originea unui fenomen, unei fiinţe, unui loc geografic, sau să readucă în amintire o figură istorică din trecutul poporului. După Arnold van Gennep, ipoteza primatului genetic al legendei faţă de celelalte categorii ale prozei orale a fost larg acceptată în literatura de specialitate. În culturile populare europene, însă, legenda reprezintă o categorie diferită de legenda primitivă. Arnold van Gennep disocia legenda totemică având o funcţie ritualică, de legenda propriu-zisă, ulterioară mitului totemic. Pe această treaptă, legenda este o narativizare a mitului sau a unor evenimente raportate la mit.
Relaţia literaturii cu mitul presupune un intermediar care este creaţia poetică orală. Legendele şi miturile se aseamănă întrucât mitul a fost la origine o poveste. În mituri, în legende sau în oricare alt material mitologic mai elaborat descoperim modelele fundamentale ale psihicului uman ataşat de elementele culturale. Mitul este un tip de povestire explicativă, apropiată de structura legendei, având caracter cifrat, de mesaj ascuns, retras din ordinea de suprafaţă a comunicării într-o ordine de adâncime.
Povestire sacră, mitul este o valoare a vieţii religioase, purtând un mesaj ce este receptat într-un câmp al adevărului. Basmul, legenda, povestiri profane, rămân valori ale experienţei estetice, purtând mesaje ce sunt receptate într-un câmp al frumosului. Definitorie pentru mit, consideră Mircea Eliade, este relaţia sa cu sacrul: „trebuie totuşi să ne oprim asupra situaţiei şi rolului literaturii, mai ales asupra situaţiei şi rolului literaturii epice, care nu este lipsită de legături cu mitologia şi comportările mitice. Se ştie că povestea epică şi romanul, ca şi celelalte genuri literare, prelungesc naraţiunea mitologică.” De asemenea, „sunt mituri povestirile-obiect de credinţă, care se traduc prin acte magice şi religioase. Vom înţelege prin legendă o povestire localizată, individualizată şi obiect al credinţei, iar prin mit o legendă în legătură cu lumea supranaturală şi care se traduce, în acte, prin rituri”.
Legenda are o funcţie cognitivă simbolică, alcătuind prin repertoriul ei tematic un fel de botanică şi zoologie folclorică, o ştiinţă a universului cosmic şi teluric şi al originii lucrurilor, dominată însă, de semnificarea unor atitudini morale şi estetice fundamentale. Unele personaje religioase au devenit, de asemenea, personaje de snoavă, punându-se pe seama lor o serie de întâmplări comice.
În relatarea, cu accente comice, a unui povestitor popular din Zimbru (jud. Arad), personajele biblice Dumnezeu şi Sfântul Petru se plimbau într-o zi pe pământ. Povestitorul îi caracterizează ca fiind „ oameni mari” . Acest adjectiv, rostit în cadrul ceremonialului povestirii, ne-a făcut să zâmbim. Ni se înfăţişau două personaje „cu greutate”, impunătoare prin prezenţa lor. Firul povestirii se derulează cu repeziciune. Pe drum, înaintea lor, apare un car cu boi. Ei l-au întrebat pe stăpânul carului dacă nu-i poate transporta şi pe ei. Acesta însă a refuzat din cauză că drumul era cam rău şi boii obosiţi. Dumnezeu şi Sfântul Petru pleacă mai departe în speranţa că vor găsi un om mai binevoitor. Şi, într-adevăr, ei au ajuns din urmă un alt om cu nişte boi mai slabi. Acesta acceptă să-i primească în car, dar boii nu i-au putut trage, pentru că erau „prea grei”. Sfântul Petru îl întreabă pe Dumnezeu cu ce să-l răsplătească pe om pentru bunăvoinţa lui. Dumnezeu îi sugerează să îi ia boii şi să-i transfere celuilalt om care a fost atât de grijuliu cu boii lui.
Snoava ne propune o serie de simboluri. Drumul pe care cei doi îl parcurg este un drum al vieţii, pe care oamenii de rând îl bătătoresc cu păcatele lor. Primul om este, din spusele informatorului, „foarte grijuliu cu boii lui”, de fapt cu propria persoană. Nu îi place să se îngreuneze aşa, din senin, cu o problemă pe care, de altfel, o poate ignora. Cel de-al doilea este binevoitor, dar fiinţele sacre, care au intrat în spaţiul profan, nu pot rămâne pentru multă vreme acolo. Carul este plin de păcate omeneşti. El primeşte totuşi o răsplată, aceea de a scăpa de boii neputincioşi, cu alte cuvinte, de carul păcătos, având posibilitatea de a-şi uşura sufletul şi de a porni pe un alt drum.
Memoratele ce au caracter legendar sunt şi relatările informatorilor care au în centru pe Marţi-seara, un personaj care produce spaimă în sufletul celor care o întâlnesc.
Marţi-seara (Marţolea) e fiinţa demonică din mitologia românească, reprezentând personificarea zilei de marţi. E imaginată ca o babă slută, care pătrunde în casele oamenilor în seara zilei de marţi spre miercuri pentru a pedepsi pe femeile care lucrează în această zi. Ziua de marţi nu e prielnică nici unui început: nu se pleacă la drum, nu se începe aratul, nu se mută în casă nouă, nu se toarce şi nu se coase deoarece în această zi sunt „trei ceasuri rele”. În tradiţia bisericii marţea e o zi închinată pomenirii morţilor. De aceea, Marţolea apare ca o personificare a cestei zile nefaste, tabuizată pentru efectuarea anumitor munci casnice, dar şi ca o întrupare mitică a sufletului strămoşilor. Ca orice spirit tutelar din lumea de dincolo, are capacitatea metamorfozei.
Această fiinţă demonică apare şi în relatarea unui informator din localitatea Zimbru (Arad). Astfel, o femeie care a lucrat marţea a fost vizitată de Marţolea, „o muieroacă cu picioare di cal cu copite” (spirit al lumii de dincolo, ea se poate metamorfoza). Speriată, femeia a cerut sfatul unei vecine care a învăţat-o să urce în podul casei şi să strige că arde casa lui Marţi-seara. Aşa a reuşit să o alunge şi să scape cu viaţă, spre furia demonului: „Ei, mânci-te friptă cine te-o învăţat”.
Povestea cu Marţi-seara, relatată de Groza Ana din Zimbru (Arad), se pliază pe structura binecunoscutei poveşti Fata babei şi fata moşneagului. Scenariul naraţiunii surprinde imaginea unei familii ale cărei fete provin din căsnicii diferite. Fata vitregă nu e văzută cu ochi buni de mama adoptivă, care o trimite într-o casă pustie. Ea e însoţită de un căţel şi un cocoş, prietenii ei de nădejde. Fata nu primeşte decât o pogăciţă, ca să-şi astâmpere foamea.
Marţi-seara, personajul demonic în credinţa tradiţională, o vizitează pe fată şi îi cere permisiunea de a intra. Fata refuză, solicitându-i „haine de mărit”. Dorinţa fetei e îndeplinită, dar ea tot nu îi deschide. A treia oară, Marţi-seara e gonită de adjuvanţii fetei, care îi sar în ajutor pentru că a împărţit cu ei mâncarea. Informatoarea ţine să precizeze că „la cine se băga în casă, le omora”.
Fata se întoarce acasă cu o zestre considerabilă. Mama vitregă îşi trimite şi fata ei în acea casă pentru a aduce şi mai multe lucruri. Zgârcită, fata ei refuză să împartă mâncarea cu cele două ajutoare năzdrăvane, iar acestea refuză să o apere de Marţolea. Fata sfârşeşte tragic, ucisă de personajul demonic: „s-o bagat Marţi-sara şî o omorât-o şî o pus-o în obloc” (cf. Capra cu trei iezi).
Mama ei o descoperă moartă ziua următoare: „O, sărute-o mama, că uite cum să uită pă obloc şî râde!…Da’ ea era moartă”. Firul narativ al poveştii se ţese în jurul motivului pâinii, un element apotropaic puternic care o va apăra pe fata vitregă de Marţolea.
Avidă să construiască un text amplu şi dramatic, povestitoarea a glosat în jurul apărării pe care o asigură „pogăciţa”. Triumful binelui asupra răului se realizează prin intensificarea la maximum a puterii pâinii. Fata vitregă a împărţit din „pâinea rituală” şi animalelor care o însoţeau. Acestea au primit puteri magice şi i-au venit de hac personajului demonic: „utilizarea pâinii ca materie apotropaică funcţionează şi ca un ritual de delimitare dintre om şi demon.”
Adjutanţii fetei nu au fost aleşi întâmplător, deoarece aceste animale au de asemenea funcţii apotropaice. Câinele e simţitor al duhurilor necurate, iar cocoşul, ca vestitor al luminii, e considerat un duşman redutabil al forţelor întunericului. Prezenţa cocoşului „purifică şi sacralizează” orice loc.
În cadrul memoratelor cu caracter legendar se situează şi alte două relatări ale unui ţăran din Valea Mare. Aceste povestiri se apropie prin conţinutul lor de legendele etiologice deoarece explică apariţia unei fântâni şi denumirea acesteia, precum şi numele unei poieniţe. Informatorul Chiu Ioan explică apariţia unei fântâni care poartă denumirea de „Fântâna lotrilor”, aflată la o distanţă de aproximativ opt kilometri de satul lor. Fântâna este, mai exact, un izvor care curge pe un vălău din lemn. Acest izvor datează din vremea primului război mondial când, pe acele meleaguri, au ajuns dezertorii („lotriile”). Ei se ascundeau de frica autorităţilor şi de groaza frontului. Din spusele informatorului, ei se înţelegeau bine cu oamenii din sat. Adunând o sumă de bani, ei au hotărât să-i ascundă în mijlocul pădurii, dar din locul în care au săpat a ţâşnit multă apă. Au încercat mai sus şi au săpat în stâncă făcând o mică încăpere. Războiul s-a terminat, iar banii au rămas ascunşi acolo. Cineva i-a găsit şi s-a îmbogăţit peste noapte. De aceea locul poartă şi azi denumirea de „Fântâna lotrilor”. Naraţiunile ce au caracter legendar sunt, în marea lor majoritate, întruchipări efemere, rodul imaginaţiei bogate a povestitorilor. Chiar dacă rostirea lor diferă de fiecare dată, ele ajung să fie cunoscute de către întreaga colectivitate, stârnind interesul celor care le receptează.
Profesor: Știop Nicoleta – Şcoala Generală „Aurel Vlaicu” Arad
Păiuşeni – un loc mirific
Păiuşeni – localitate situată pe latura nord-vestică a Munţilor Zarandului, aşezată într-o regiune bogată în culmi împădurite sau golaşe, în care predomină stâncile semeţe… Acest sat impresionează pe oricine îl vizitează, prin tot ce are el mai frumos şi mai curat. Este un sat mare, având lungimea de aproximativ opt kilometri şi în jur de 500 de locuitori. Dar este o aşezare mirifică, desprinsă parcă dintr-un basm, în rotirea neîntreruptă a anotimpurilor. De-a lungul satului curge o vale izvorâtă din Pădurea Cornu’. Prin şerpuirile şi cursul ei, când line, când agitate, pare să aibă viaţă. Şi poate chiar aşa e !…
În iernile geroase, Valea Păiuşeniului e albă… îngheţată aproape toată !… Prin unele locuri, la aşa-numitele „căderi”, încă se mai poate vedea curgând. Nu îngheaţă, probabil pentru că are presiune mai mare şi curge mai repede. Copiii, mai ales cei mici, se dau cu săniuţele şi îşi fac derdeluş pe vale. Bineînţeles că este și riscant, din cauza faptului că gheaţa se poate sparge. Apa nu este deloc adâncă, dar, fiind îngheţată, e foarte rece. Însă niciodată nu s-au întâmplat astfel de accidente. Chiar şi bătrânii vin să privească jocul copiilor, aducându-şi aminte de vremurile de altădată. Se emoţionează profund şi încep să ne povestească… Toţi ne lăsăm cuprinşi de vraja poveştilor nemuritoare!… Iarna, tot Păiuşeniul este alb, imaculat. Casele par muşuroaie de zăpada, pădurile – cernute cu făină. Nicio pată de culoare, zăpada se lipeşte peste tot, se aşterne ca o pătură moale. Ne este frică doar de drumul îngust. Cu greu, autobuzul şi maşinile răzbesc prin omătul mare. Se formează alunecuş prin unele locuri, ceea ce este destul de periculos. Dar, totuşi, accidente grave nu s-au produs. Ne considerăm ocrotiţi.
Apoi soseşte primăvara… Toată lumea spune că „natura revine la viaţă”. La Păiuşeni, noi ştim cu certitudine acest lucru. Aici se vede cel mai bine cum soarele blând de primăvară topeşte zăpada, care va curge la vale. Imediat va creşte iarba. Un verde atât de vesel va umple îndată tot satul… Pădurile înverzesc şi ele. Prin diferitele forme pe care le au, atunci când adie uşor vântul primăvăratic, copacii par a vorbi între ei. Salcâmii, cireşii, magnoliile, liliacul, corcoduşii înfloresc, emanând miresme ameţitoare. Floricelele, abia răsărite din pământ, colorate şi gingaşe, zâmbesc întreaga zi soarelui călduţ, aflându-se într-o armonie perfectă. Totul în jur e fericire! Oamenii, harnici din cele mai îndepărtate generaţii, se pregătesc pentru muncile de primăvară. Cu forţele şi energia refăcute, femeile se ocupă de grădinărit, în timp ce bărbaţilor le rămâne ce este puţin mai greu: aratul şi semănatul câmpului. Astfel, noi putem spune că „ajutăm” primăvara să îşi facă mai bine simţită prezenţa.
Vara este de-a dreptul fierbinte. Noroc avem cu ploile care vin dintr-o dată, anunţate de nori grei, însoţite de tunete şi fulgere. Dar nu ne este frică deloc. O astfel de ploaie puternică şi de scurtă durată face bine întregii naturi. Tuturor le place. De multe ori stăm şi doar ne uităm cum plouă afară… Privim tăcuţi, cu un zâmbet larg pe buze… Ne provoacă o emoţie puternică în suflet. O emoţie care nici noi nu ştim de unde provine. Ştim doar că ne simţim împliniţi… În curând soarele străluceşte din nou… Cu siguranţă, că astfel de momente sensibilizează pe oricine!
Cu toate că vara este mult de lucru, nimic nu ne împiedică să admirăm peisajele, cu adevărat încântătoare. Iar noi, păiuşănanii, suntem prezenţi în fiecare loc, pentru că oriunde este ceva de făcut şi priceperea există. Oare cui nu i-ar plăcea să vadă sau chiar să trăiască ceea ce noi zilnic vedem şi trăim aici?
Dar vara trece la fel de repede cum a venit, iar noi nici nu ne mai dăm seama de scurgerea timpului. Acum e toamnă, e timpul ca fiecare să îşi culeagă roadele muncii. Este plăcut când vezi oameni fericiţi mergând să culeagă mere, pere, prune sau alte fructe, dintr-o livadă îngrijită. Sunt cele mai sănătoase, ne şoptesc până şi formele sau culorile lor ademenitoare. Piersicile, caisele sunt mai catifelate decât oricare altele, iar aroma lor dulce ne face să ne dorim toamna pentru totdeauna. În orice casă gospodinele au grijă să pună la conservat bunătăţile toamnei. Mirosul fructelor şi al leguminoaselor se simte puternic în preajma tuturor locuinţelor. Toate sunt minunate! Ne mai întristează pasările, care prin ciripitul lor ne anunţă venirea toamnei. La Păiuşeni în fiecare anotimp este frumos. Ceea ce facem noi aici nu se numeşte rutină, se numeşte doar „dragoste” pentru fiecare zi, pentru fiecare obicei şi tradiţie. Ne dorim ca Păiuşeniul să nu fie doar numele unui „simplu sat”, ci să ne facem remarcaţi pentru pitorescul zonei şi ospitalitatea noastră.
Cristina-Angelica Morcan – cl. a XI-a B Prof. coordonator: Elena Maxinan
Ordin de chemare
În 1941, când România a intrat în război, eu aveam 10 ani. Feciorii şi bărbaţii tineri din Paulian primeau, pe rând, ordin de chemare. Dacă era vremea şezătorilor, veneau, când unul, când altul, şi ne spuneau că trebuie să plece pe front. Se adunau toţi şi cântau seara prin sat: „Acum bate ceasul unu, / Auzi cum bubuie tunu΄. / Acum bate ceasul doi, / Eu plec, mândro, la război (…) Şi ne urcă în vagon / Să ne trimită la Don. / Mândro, nu ştiu când te-oi mai vedea, / Că eu plec la Rusia. / / Trimis-o regina carte / La fetele de prin sate, / Ca să umble-ndoliurate / Şi să lase făloşia / Că feciorii mor cu mia”. Unii dintre ei plângeau. Noi, fetele, mamele, toate plângeam. Şi mulţi aveau să plece pentru totdeauna… Pe front au murit: Aron. Dodi, Lazăr, Neonu (doi cu acest nume), Păvăluţ. Aceştia au fost feciori. Baci Vesalie Berti era om însurat. Ginu lu Dronca a venit invalid, rămânând doar cu un picior.
Dintr-un sat atât de mic au căzut destul de mulţi. Vedeam mamele lor plângând în biserică. Unele familii au primit despre ei ştirea că au murit sau că sunt dispăruţi. Nana Măriuţă şi baci Aron nu primiseră nicio ştire şi sperau că băiatul lor va veni şi eu le voi fi noră. Dar Aron nu s-a mai întors, iar eu am avut altă soartă, pentru că feciorul care avea să-mi fie soţ, Teodor, scăpase de gloanţe şi de explozii şi se întorsese, rănit, în comuna sa, Buteni.
În timpul războiului, a fost foarte greu. Tata, care avea atunci cam 40 de ani, era în urma frontului, „cu coloana”, cu bucătăria. Înainte de a pleca, tata i-a spus mamei să aibă grijă să nu vândă bivolele din jug. Pe tata l-au luat pe nepregătite şi am rămas cu o postată bună de grâu, care trebuia secerat. Nana (soră-mea), mai în vârstă cu 6 ani decât mine, a luat coasa şi a tras brazdă. Mama mi-a pus legătură, eu am făcut grâul „mânunţi”, iar ea a legat snopii. Toate trei, până seara, am făcut grâul „speciţă” .
În vara anului 1944, coloana unde se afla tata era la Ineu şi el mai putea veni să vadă de noi, dar cu greu, că nu prea umblau trenurile. Iar, care umblau, erau pline şi deasupra, pe vagoane. Eram acasă cu mama şi nu aveam voie să aprindem noaptea lampa, ca să ne ferim de bombardamente. Mama torcea fuioarele de cânepă la lumina lunii. Venea la noi şi nana Irina, de la deal. Cobora prin grădină. Torcea şi ea. Ziua, eu mergeam cu vitele noastre. Spre mijlocul lunii septembrie, aflându-mă pe o mirişte spre Berindia, aveam grijă de bivoliţe, împreună cu baci Lanu, un om bătrân. Eu le păzeam de-o parte ca să nu intre în porumb, iar baci Lanu de cealaltă parte. Dar eu am adormit la soare. M-am trezit la tropot de paşi. Am deschis ochii şi am văzut ostaşi. Veniseră dinspre Gurahonţ, pe drumul mare şi trecuseră Crişul pe la Zugău, îndreptându-se spre Paulian. Un ofiţer s-a apropiat de mine şi m-a întrebat : „Câţi ani ai, fetiţo?” I-am răspuns : „Treisprezece” . El s-a întors spre baci Lanu şi i-a zis: „Moşule, ia fata şi vitele şi mergeţi acasă. După noi vin ruşii.”
Tata era acasă şi, văzându-mă, a fost nemulţumit că am venit prea devreme: „Te-ai temut să nu calci pe broaşte?” Când i-am spus ce s-a întâmplat, s-a îngrijorat şi a zis să ne grăbim ca să ne refugiem în pădure. Ne-am urcat „pe cheie”. Mama a venit mai târziu. A luat cu ea icoana Maicii Domnului. Când şi-a făcut strungă prin gard la unchiul Pali, spre pădure, trăgând de un par, acesta s-a rupt şi a spart sticla icoanei. După ce m-am măritat, mama mi-a dăruit icoana, cineva i-a pus sticla şi o păstrez şi astăzi pe perete.
Când mama a ajuns la pădure, ne-a găsit pe toţi din sat cu carele, unul lângă altul. Prin toate satele se refugiaseră oamenii de frica duşmanului. Oamenii ziceau că, dacă nemţii şi ungurii scapă prin pădurile de la Sălăgeni, Laz, Roşia, Revetiş, Crocna, scăpaţi sunt. În refugiu nu am stat decât trei zile: La Ciutărie, Teuz, Prunişor, Cărand, Sălişte erau lupte grele. Mai târziu, soţul meu mi-a povestit că acolo a intrat în război şi că, undeva pe un câmp, într-o groapă în care se scăldaseră animalele, culcat pe pământ cu faţa în jos, scăpase cu viaţă.
Întorcându-mă cu gândul la copilăria mea, îmi amintesc că în acele momente îngrozitoare auzeam Katiuşa ruşilor. Erau trei Katiuşe, instalate cum mergi de la Buteni la Sebiş, aproape de barieră, spre dreapta. După înaintarea frontului, mergând cu vitele la păscut, ne-am uitat cu mirare la gropile în care fuseseră aşezate.
Cu fiecare zi care trecea, războiul se apropria de sfârşit. Erau ani plini de durere. Însă, Dumnezeu, în marea Sa bunătate, avea grijă de fiecare om în parte, într-un fel sau altul. Pe unii oameni războiul i-a încercat mai mult, pe alţii, mai puţin. Dar niciodată, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să ne pierdem credinţa şi speranţa.
Maxinan Elena, 79 de ani, Buteni
Copiii evreilor au fost tot evrei
„Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”, strigau iudeii orbiţi de patimă împotriva lui Isus Hristos. A spune că Holocaustul a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru poporul evreu din cauza neascultării sale este o speculaţie. Este sigur însă că în timpul Holocaustului copiii evrei au purtat din plin rănile lui Hristos în trupul lor şi sângele lor a curs ca niciodată până atunci.
Te poţi întreba ce vină are un copil de câţiva ani sau chiar nenăscut. Asupra copiilor de evreu naziştii au aruncat însă cea mai cumplită vină în viziunea lor: erau evrei şi deci trebuiau să moară, sau în cel mai fericit caz să servească drept subiect în experienţele medicale, unele de-a dreptul groteşti şi întrecând imaginaţia unui om normal. Vom încerca în cele ce urmează să descriem o parte din aceste experienţe din lagărul de la Birkenau.
Nu vom afla niciodată câţi copii, începând cu sugarii, au murit în camerele de gazare de la Birkenau. Familii întregi au fost trimise în camerele de gazare. Numărul copiilor asasinaţi până la vârsta de 16 ani este apreciat la un milion. La Birkenau nu aveau voie să se nască copii; legile naziste interziceau aceasta. Faptul era firesc, pentru că ei se străduiau să extermine prin toate mijloacele rasele considerate inferioare. Evreicele gravide erau trimise de-a dreptul în camerele de gazare. Die Kinder, copiii, reprezintă viitorul unui popor, iar în viziunea nazistă poporul evreu nu trebuia să mai existe. A spus-o limpede şi răspicat SS-Reischfuhrer-ul Heinrich Himler, la 6 octombrie 1943, în faţa Gauleiterilor: „Nu cred că ar fi raţional să exterminăm evreii adulţi, bărbaţi şi femei… şi să-i lăsăm pe copiii lor în viaţă, ca aceştia să se răzbune pe copiii şi nepoţii noştri. Trebuie să-i exterminăm şi pe copiii evrei şi să facem să dispară acest popor de pe faţa pământului. Această acţiune este în curs.”
Pe băieţii pe care uneori îi cruţau, naziştii îi foloseau ca ucenici zidari la construirea crematoriilor de la Birkenau. Compania de muncă formată din ei se numea Maurerschule (şcoala de zidari). La Birkenau aceşti copii se aflau sub comanda şefului blocului nr. 15, un individ deosebit de brutal. Mâncarea era puţină faţă de munca grea pe care o prestau, astfel încât sufereau de subnutriţie. Când lucrările de la Birkenau s-au terminat, în 1943, băieţii din şcoala de zidari au fost duşi la Auschwitz I şi asasinaţi împreună cu alţi copii prin injecţii cu fenol. Câţiva copii au fost tot timpul în lagăr, în blocuri şi în companiile de muncă. Prestau tot soiul de lucrări auxiliare. Dar în mediul din lagăr nu puteau învăţa nimic bun. O primejdie deosebită pentru ei erau kapii germani, care îi ţineau pe băieţi în apropierea lor pentru a-şi satisface înclinaţiile perverse.
Femeile cu copiii lor stăteau împreună la rând pentru a intra în camera de gazare. Un martor ocular de la crematoriu a povestit unele amănunte. Mamele cu copiii erau aduse la crematoriul nr. IV. Încetul cu încetul vestiarul se umplea. SS-iştii, în frunte cu comandantul Kramer, luaseră o serie de măsuri de precauţie, dându-şi bine seama că deţinuţii ştiu bine ce-i aşteaptă. În jurul camerei de gazare şi al crematoriilor au fost aduse mitraliere, aruncătoare de flăcări, câini şi SS-işti. În vestibulul camerei de gazare stătea o mamă cu fetiţa ei de vreo cinci ani. Copilul, de atâta aşteptare, începuse să dea semne de nerăbdare întrebând cât mai aşteaptă. Mama încerca să o liniştească, spunându-i că în curând vor pleca la bunicul şi bunica, dar mai întâi să facă baie şi să se îmbrace frumos. Ca să treacă timpul mai repede, fetiţa a început să danseze în această anticameră a morţii. Femeile celelalte făceau cerc în jurul ei admirând-o. Până şi unii SS-işti au fost surprinşi de mica dansatoare. Dar ea nu apucă să-şi termine dansul deoarece Kramer dădu ordinul ca femeile cu copiii să fie introduşi în camera de gazare.
O supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz a depus o mărturie în faţa tribunalului în care descrie comportamentul naziştilor faţă de copiii evrei aduşi în lagăr la Birkenau. Comportamentul dur era aplicat şi asupra femeilor gravide care nu erau scutite de muncă. Martora Szmaglewska a cunoscut o astfel de femeie care, deşi trebuia să nască, mergea împreună cu celelalte 10 km până la locul de muncă şi acolo lucra toată ziua cu cazmaua la săpatul şanţurilor. Era bolnavă şi l-a rugat pe maistrul civil să-i dea voie să se odihnească. Nu i s-a dat voie şi a început să râdă de ea. Apoi împreună cu un SS-ist s-a apucat să o bată. S-au purtat foarte brutal cu ea în timpul lucrului. Aceasta era situaţia femeilor gravide. Numai în ultima clipă li se permitea să rămână în lagăr. Copiii nou născuţi, dacă erau de origine evreiască, erau trimişi la moarte. Câteva minute după naştere copiii erau smulşi de la mamele lor. Mama nu-şi mai vedea niciodată copilul. Peste câteva zile ea trebuia să meargă la lucru. În 1942 nu existau încă locuri speciale pentru copii. La începutul anului 1943 copiii născuţi în lagăr erau tatuaţi pe picior cu un număr de ordine. Acum erau cazaţi într-un bloc special, iar după câteva săptămâni erau duşi din lagăr. „Nu am reuşit niciodată să aflu unde erau duşi aceşti copii”, spunea martora. Ultimul transport de copii a fost expediat în ianuarie 1945. Şi ei au fost trimişi în camerele de gazare şi apoi în crematoriu. Apoi a venit un ordin prin care se spunea că copiii vor fi aruncaţi în cuptoarele crematoriilor sau în groapa de lângă crematorii fără a mai fi asfixiaţi cu gaze. Rezultă că aceştia erau aruncaţi de vii în crematorii. Ţipetele lor se auzeau până în lagăr. Nu s-ar putea spune câţi copii au fost ucişi în acest fel. Unii deţinuţi au încercat să contabilizeze numărul bebeluşilor ucişi în funcţie de cărucioarele predate la depozit. Veneau între 100 şi 1000 cărucioare pe zi. Erau zile când camerele de gazare lucrau din zori şi până noaptea târziu. Mureau copii evrei, dar şi polonezi sau ruşi luaţi din regiunile ocupate de nemţi.
Este cunoscută soarta unui grup de copii de evrei polonezi din oraşul Bialystok. În ziua de 24 august 1943 a sosit la Terezin un grup de 1120 de copii, mulţi dintre ei erau desculţi, îmbrăcaţi în zdrenţe, flămânzi şi profund deprimaţi. Erau atât de îngroziţi încât nu puteau să scoată un cuvânt. Au fost cazaţi în „aripa apuseană” a ghetou-ului care era împrejmuită cu sârmă ghimpată. Nimeni nu avea voie să se apropie de aceste barăci. Cei care trebuiau să-i supravegheze pe copii nu aveau voie să ia contact cu ceilalţi oameni. Copii ştiau încă de acasă despre bestialitatea SS-iştilor. La sosire au fost conduşi în grupuri la punctul de dezinfecţie şi la baie. Aici s-au petrecut scene îngrozitoare. Copiii ştiau despre existenţa camerele de gazare. Refuzau să intre în baie, crezând că vor fi gazaţi, abia mai târziu acceptând deparazitarea. Timp de 6 săptămâni copiii au stat la Terezin, refăcându-se şi apoi li s-a spus că vor pleca în străinătate. În realitate au fost trimişi la Auschwitz.
Naziştii au aplicat şi asupra copiilor un tratament în vederea dezumanizării şi înjosirii. Erau ţinuţi în stare de foame. Foame îi împingea pe copii să caute în lături şi în gunoi coji de cartof ca să mănânce ceva. Când, întinşi pe capră, li se aplicau 25, 50, 75 de lovituri, die Kinder, copiii, rezistau mai greu; sângele ţâşnea mai repede, chiar după primele lovituri, iar ţipetele lor erau mai ascuţite. Când se ordonau execuţii în masă, prin împuşcarea în ceafă, uneori, pentru a face economie de gloanţe, câte un copil era aruncat de viu în flăcările rugului. Uneori, tot pentru economie de gloanţe, câte 5 copii erau aliniaţi, iar kapii îşi exersau îndemânarea, încercând ca glonţul să-i străpungă pe toţi. Când exterminarea se făcea în camerele de gazare, nu toţi Häftling-ii mureau în aceeaşi clipă. Aerul viciindu-se de jos în sus, primii mureau întotdeauna copiii. Ei formau de fiecare dată baza acelei halucinante piramide de cadavre încleştate unele în altele. Adulţii, bărbaţii mai înalţi, zbătându-se în spasmele morţii, se căţărau spre vârful piramidei după o gură de aer, fără să-şi dea seama că se înalţă sprijinindu-se pe leşuri de Kinder, de copii. Odată, când scoteau cadavrele din camera de gazare, printre părinţi şi copii morţi s-a găsit un bebeluş care încă respira. Mama sa îl strânsese atât de tare la piept, încât reuşise să inhaleze doar o mică cantitate de gaz şi era încă viu. Era o minune, până atunci nimeni nu ieşise viu din camera de gazare. Dar nu trebuia lăsat să trăiască. În consecinţă, l-au împuşcat în ceafă. Aceeaşi soartă o avusese şi o tânără de prin Transilvania. Deportată împreună cu părinţii, a ajuns în camera de gazare. Datorită morţilor care căzuseră peste ea, a reuşit să fie mai ferită de gazul ucigaş. Când s-au scos morţii pentru a face loc altor candidaţi la gazare, gardienii au constatat că fata mai trăieşte. Unii dintre ei, mai inimoşi, au socotit că poate fetei îi este scris să trăiască. Dar adusă în faţa superiorilor, aceştia au considerat că nici un martor nu trebuie să supravieţuiască camerei de gazare. Prin urmare, a fost şi ea împuşcată.
„Cine nu cunoaşte istoria, merită să o repete”. Este bine să se cunoască faptele trecutului, chiar dacă acestea sunt greu de crezut. Personal, îmi este greu să-mi imaginez că oameni au putut să inventeze asemenea tratamente pentru oameni, că poţi să dezumanizezi în asemenea mod omul. Şi totuşi, aceste lucruri sunt reale. E greu de crezut că oameni s-au putut purta cu atâta cruzime cu copiii, că au strivit surâsul lor abia înflorit. Aceste lucruri nu trebuie uitate. Cine uită nu merită respect. Nu pentru a ne răzbuna. Nu am fi cu nimic mai buni decât naziştii, ci pentru a evita lucruri asemănătoare. Un nou Holocaust nu trebuie să se mai întâmple. Copiii trebuie să trăiască.
Prof. Dărău Paula – Grupul Școlar Industrial Sebiș
Dor de stropi de rouă
E vară, dar un aer poleit cu toamnă;
 |
| Stropi de rouă |
Soarele nu vrea să-şi mai arate faţa,
Cum o făcea în toată dimineaţa.
E vară!!! Afară e frig şi plouă,
Iar mie mi-e dor de stropii de rouă.
Teiul parcă nu mai vrea să-nflorească,
Cerul iarăşi a-nceput să se jelească.
Vară…dar timpul de-afară ne-nşeală.
Toropeală? Nu…o caldă rafală.
Oraşul cu străzi pustii şi morbide
Dospeşte zile de vară toride.
Hai să ne-nchidem în casă, iubite,
Şi să visăm la zile-nsorite;
Să nu ţinem cont de ploaia de-afară,
În sufletul nostru să fie iar vară!!!
By Tyna Filimon Absolventă a Grupului Școlar Industrial Sebiș
Târgul Codrenilor
Târg câmpenesc – pe Valea Hurezului. Vară şi caniculă. Oameni ce caută un loc răcoros, mai ales în zi de duminică, aşa cum e şi pe Valea Hurezului. De ce s-o fi numind aşa? Cândva, odinioară, pe acele locuri s-o fi rătăcit vreun „hurez”, sau huhurez, cum se mai numeşte acea pasăre de noapte cu strigăte înfricoşătoare; numai că, prin analogie, „hurezul” poate fi o poreclă dată unui doinitor sau unui horitor împătimit. Posibil, pentru că locurile sunt mirifice, un peisaj încântător, o dumbravă împrejmuită de păduri de fag şi brad, aşa cum numai la înălţimi întâlneşti.
Pe acele meleaguri m-au purtat paşii duminică, pe 1 august 2010, cu totul întâmplător şi după un drum nu lipsit de peripeţii. Lume multă, aer curat, tot felul de „şatre” cu servire ireproşabilă – şi să mai zici că e criză. Oameni bine dispuşi, ambianţă plăcută întreţinută de numeroase formaţii artistice ce s-au perindat pe scenă. Ca împătimit al muzicii populare, m-am apropiat de scenă, unde am rămas ore de-a rândul, nedezlipit.
Şi ce credeţi că am remarcat în mod deosebit privitor la întreaga manifestare artistică? Trei aspecte fundamentale ale condiţiei românului, manifeste şi în aceste zile destul de grele: vitalitate, permanenţă şi continuitate. Şi să le iau pe rând. Vitalitatea se vede mai ales din felul de a dansa al românului, de unde nu lipseşte „bătuta”, acel joc ce se caracterizează prin izbirea cu putere a pământului, expresie a dominării şi siguranţei, a voinţei de a fi şi a trăi din plin viaţa, trecând peste toate greutăţile. Acest fapt îmi aminteşte de paginile romanului Ion, al lui Rebreanu, unde este descrisă în mod expres hora satului cu aceeaşi semnificaţie: românul se vrea a fi stăpânul locului, făcând din acesta un fel de „axis mundi” – centrul lumii, cum ar zice Mircea Eliade. Flăcăii şi fetele, în iureşul jocului, se vor a fi stăpânii locului, dominându-l şi îmblânzindu-l. Şi se vede acest lucru în orice parte a Ardealului, atât pe Someş, cât şi la bihoreni, sau mai ales la cei din Ţara Zarandului – pentru că a fost prezentă şi o formaţie artistică din Bihor, primită cu entuziasm şi aplauze nesfârşite de spectatorii destul de numeroşi.
Cât priveşte permanenţa manifestărilor artistice, am văzut-o prin faptul că pe scenă s-au perindat formaţii cu amestec de generaţii. În acest sens am remarcat interesul de a se implica tânăra generaţie alături de cei mai în vârstă. Incredibil, când vezi un dansator trecut de 70 de ani evoluând pe scenă cu o sensibilitate şi o plăcere marcant vizibilă. Au fost cel puţin două formaţii de muzică populară din zona Aradului cu acest specific. Au îmbinat tradiţiile locului cu dansul şi cântecul popular incredibil. Nimic forţat, nimic făcut din datorie, parcă vrând în acest sens să dea o lecţie politicienilor noştri, ce pentru o pungă de arginţi au vândut ţara străinilor. Românul adevărat îi ignoră pe aceşti venetici şi le arată, dacă vor să vadă, că aici noi suntem stăpânii şi nu banii lor.
Dar să-i lăsăm pe aceştia să petreacă în vacanţa parlamentară şi să le spunem că ar fi bine ca politicienii să-şi petreacă vacanţele admirând şi ei aceste manifestări populare autentice, mai frumoase decât întâlnesc ei prin străinătate, pentru că, dacă vor înţelege, aceste manifestări ar fi pentru ei o „lecţie de viaţă”. Şi mă refer aici la cea de-a treia determinantă a spiritualităţii româneşti, continuitatea, aşa cum se manifestă ea la tineret şi la comportarea lui „indolentă” despre care se tot vorbeşte. Ş-apoi, cine îi determină pe tineri să se comporte aşa: să nu înveţe, să chiulească, să mintă, să evite efortul, să copieze: Modelul îl au de la cei de sus, de la parlamentari. De aceea, ori câte reforme s-ar face în învățământ, fără o mentalitate sănătoasă a societăţii nu se poate face o educaţie adevărată. Nu copiind modele străine se poate face cultură şi educaţie, nu cu promisiuni mincinoase şi indiferenţa conducătorilor. De dimineaţă aud un zvon incredibil: s-au gândit „mai marii” ca în vederea economiilor să mai taie şi alocaţiile copiilor. Şi atunci mai au aceştia încredere în cei ce conduc ţara? Ne mai întrebăm de ce atâţia tineri părăsesc ţara? I-am urmărit cu atenţie şi la „târg”. Nu am văzut manifestări nefireşti, mai degrabă jucau şi ei pe scenă cu multă pasiune. Mai mult, l-am întrebat pe un prieten despre felul în care aceştia s-au comportat peste noapte, pentru că ştiu că noaptea este preferata lor. Mi-a spus sincer că au cerut în mod expres să li se pună muzică populară pentru dans şi abia spre sfârşit au pus şi muzică de dans modernă. Veţi spune că erau mulţi de la ţară – nu e adevărat, căci erau mulţi care fac şcoala pe la oraş. Asta numesc eu continuitate: au început să înţeleagă faptul că tot ce e românesc este mai frumos şi mai valoros. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la ei să vedeţi cu ce plăcere joacă dansuri populare, spre deosebire de dansul modern, când nu se uită la partener, ci undeva, departe, la stele. Şi aceasta este o altă lecţie de viaţă dată stăpânilor ţării, care au uitat că trebuie să avem mare grijă de tineret, pentru că el este cel care asigură permanenţa, perenitatea şi bucuria noastră pe acest pământ. Întoarceţi-vă privirea spre ei până nu este prea târziu !
Prof. Pogan Mihai
Românii ardeleni „sub vremi”
Treptat s-a înfiripat în sufletul meu ideea realizării unei monografii spirituale pentru anul 1861, rezultând din convingerea că fiecare generaţie este determinată de un „spirit al veacului”, de un „saeculum”, cum îl numea E. Lovinescu, sau de o matrice spirituală, după „spaţiul mioritic” definit magistral de poetul şi filozoful ardelean, neîntrecut, L. Blaga. Dar ce metodă să folosim pentru a descifra spiritul acelei generaţii? Să urmărim ce scriu „foile” braşovene?
Posibil. Dar să nu uităm în ce condiţii au apărut acele „foi” şi, deci, adevărul lor este în „limitele legităţii”, cum înşişi mărturisesc. Atunci am apelat la corespondenţa cărturarilor din vremea respectivă, pentru că ea are o mai mare transparenţă. Ea completează în autenticitate imaginea acelei generaţii. A căuta adevărul „pe ruina unui an”, adevărul despre condiţia de martiri pentru românii ardeleni de atunci m-a călăuzit în studiul meu. Eram convins de adevărul spuselor lui Plutarh, care în Viaţa lui Pericle zicea: „Atât de greu şi de anevoie de scos la lumină se pare a fi adevărul pentru istorie, fiindcă cei care au venit mai în urmă, au în urma lor timpul, care întunecă cunoaşterea faptelor; iar istoria faptelor şi vieţilor contimporane strică (…) adevărul, când prin invidie şi ură, când prin dorinţa de a plăcea şi linguşi …”
Scăpând de prigoana timpului, eliminând subiectivismul, comparând opinii diverse, am sperat din tot sufletul să aflu adevărul despre acele vremuri, să înţeleg cum a fost cu putinţă ca secole de-a rândul românii ardeleni să fie consideraţi „toleraţi” şi desconsideraţi în propria lor ţară, încât să nu le fie permis să se îmbrace „domneşte”, ci numai ţărăneşte. Numai tirania stăpânirii străine ne-a făcut să suferim batjocura ? Dacă este aşa, mai avem o mângâiere. Dar răul nu a venit şi din sânul neamului românesc ardelenesc. Din păcate a existat şi dezbinare, învrăjbire şi trădare pentru o bucată de pâine mai albă, au existat şi renegaţi, ce s-au lăsat amăgiţi, orbiţi de promisiuni deşarte, venite de la fraţii lor sau de aiurea.
Însă au existat şi români „curaţi”, care nu şi-au trădat neamul, nu au renunţat la credinţa strămoşească, care în momente de cumpănă au ştiut cu demnitate şi mult curaj să apere cauza acestui neam milenar pe aceste meleaguri. Şi câte exemple de acest fel nu se pot da? Unul ni se pare a fi edificator. Între evenimentele anului 1861 se numără şi conferinţa regniculară de la Alba Iulia, care reunea toate naţionalităţile din Transilvania, pentru a se exprima în favoarea unei organizări constituţionale. Între cei opt români ce au luat parte la această conferinţă a fost şi mitropolitul „uniţilor” Al. Sterca Şuluţiu, a cărui cuvântare plină de avânt patriotic este menţionată şi de „Foaie …”. Cuvântarea a fost susţinută cu demnitate în limba română, subliniindu-se nevoia de fraţietate între naţionalităţi. Mitropolitul face referiri exprese la relaţiile româno-maghiare şi în acest sens citează din Cronica Notarului Anonim (Bela), care afirmă că după moartea lui Gelu românii de bunăvoie au acceptat pe Tahutus, tatăl lui Horca, drept rege al lor, şi nu fiindcă s-ar fi temut de maghiarii năvălitori, încât „din ziua aceea Transilvania o au stăpânit-o cu pace şi cu norocire”. Mai apoi, în vremea lui Menumorut, ce stăpânea ţinutul dintre Someş şi Mureș, frăţietatea s-a stabilit prin căsătoria fiicei lui Menumorut cu Zoltan, fiul regelui ungar Arpad. Mitropolitul arată cu argumente istorice că până în secolul al XV-lea românii au avut o existenţă paşnică în Transilvania şi că doar de patru sute de ani au început vrăjmăşiile şi desconsiderarea naţiunii române ca fiind „misera plebs ad perpetuum servitutem condamnata”. Iar mitropolitul se întreabă şi-i întreabă şi pe participanţi: „Cum pot eu dară zice că naţiunea română numai ca de vreo patru sute de ani şi-ar fi pierdut drepturile sale cele istorice, politice şi civile, care nu le-a avut nici una dată?”.
Iată un român „unit”, ca şi alţii „neuniţi”, ce cu mult curaj şi demnitate, cu probitate de adevărat cărturar „luminat”, spune răspicat în faţa celor douăzeci de maghiari prezenţi adevărul istoric incontestabil. Asemenea oameni au existat în perioada „liberalismului” şi au purtat făclia libertăţii, egalităţii şi frăţiei pentru naţionalităţile conlocuitoare din Ardeal. Generaţia aceasta a lui Bariţiu a fost una „vizionară”, a visat vremuri mai bune pentru neamul românesc. Asemenea aspiraţii se regăsesc în mai multe centre culturale românești, unite de aceeaşi năzuinţă a unităţii naţionale, pornită de la Şcoala Ardeleană şi prelungită pe drumul Golgotei până la Marea Unire din 1918 consfinţită la Alba Iulia.
Dar unde s-au concentrat aceste năzuinţe? La Timişoara, prin influenţa proteică a Mocioniştilor; la Blaj, prin spiritul enciclopedic al lui Timotei Cipariu, şi la Sibiu sau Braşov, prin acţiunile angajate deplin „foile” publicate cu implicarea deosebită a lui G. Bariţiu şi a Mureşenilor. Dominant este pentru anul 1861 spiritul Blajului, cu trdiţii iluministe şi romantic-revoluţionare. Acest „spirit la veacului” a fost caracteristic pentru o lungă perioadă şi cu o influenţă categorică asupra generaţiei lui Bariţiu. Ar fi suficient să amintim originea blăjeană a lui Bariţiu, formaţia sa spirituală „latinistă” şi ne putem explica prietenia Cipariu-Bariţiu.
Nu întâmplător Cipariu zicea: „Blajul poate arăta bărbaţi care s-au jertfit pentru public (citeşte poporul român – n.n.). Mircea Popa spunea în lucrarea sa : În repetate rânduri , deci, Cipariu se numără printre apărătorii cei mai înfocaţi ai spiritului Blajului. Nota dominantă a blăjenilor ar fi (…) după Cipariu, modestia, cumpătarea, , urmarea tradiţiei, legătura cu poporul, apărarea naţionalităţii lui.” Am spune că nu numai „blăjenilor” ci şi tuturor cărturarilor de atunci le sunt caracteristice cumpătarea, înţelepciunea, demnitatea, omenia şi chiar toleranţa. Acestea ar fi doar câteva dintre dominantele „duhului naţional”, la care se adaugă hotărâtor şi pregnant profunda simţire românească.
Prof. Pogan Mihai – Grupul Școlar Industrial Sebiș
„Lumină din lumină …”
Importanța respectului față de autoritate
Dacă vom căuta o definiție asupra autorității, găsim precizarea că autoritatea este „cineva” sau „ceva” (instituție) care impune ascultare. În lumea de astăzi, în care sentimentul libertății și al proprietății este tot mai dezvoltat, se răspândește tot mai mult perspectiva conform căreia fiecare este liber să își urmeze propriile interese sau scopuri. În contextul acesta, din ce în ce mai puțini oameni manifestă un respect sincer față de autoritatea așezată deasupra lor, fapt care dovedește că de foarte multe ori libertatea este greșit înțeleasă. Iată câteva exemple, privite prin prisma Scripturii, în care se impune manifestarea respectului față de autoritate. Se are în vedere relația copil-părinte, elev-profesor și relația om-Dumnezeu.
Relația copil-părinte poate aduce numai beneficii de pe urma respectului reciproc dintre copii și părinți. Astăzi, majoritatea copiilor văd în părinții lor niște oameni cam demodați, cu idei învechite, însă Dumnezeu inițiază o constituire a familiei prin respectul fața de părinți: prima porunca însoțită de o făgăduință ( Exod 20:12 ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”). Părinții pun limite; copiii doresc libertate deplină. Neascultarea față de părinți (în limitele ei) conduce la dezechilibru, pe când ascultarea aduce o bogăție inestimabilă (Proverbe 1:8-9: „Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău, şi nu lepăda îndrumările mamei tale! Căci ele sunt o cunună plăcută pe capul tău, şi un lanţ de aur la gâtul tău.”) Prin părinți, Dumnezeu modelează caracterul copilului.
În relația elev-profesor, profesorul este cel care are un rol important în formarea elevului. Majoritatea elevilor din ziua de astăzi, poate chiar și din școala noastră, sunt de părere că luarea în derâdere a profesorului la oră poate duce la „aprecierea” elevului. Însă profesorii pot fi considerați ca o a doua familie, pentru că ei se implică într-un anume fel și investesc timp în elevi. Un bun profesor este asemenea unei lumânări: se consumă pe sine pentru a-i lumina pe alţii. Orice profesor merită respect și apreciere din partea elevului.
Dacă avem în vedere și relația om-Dumnezeu, se știe că omul a fost creat de El pentru a trăi în relație cu Dumnezeu (1 Corinteni 1:9 „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.”) Respectul față de El determină cursul vieții unui om (Psalmul 25:12-13: „Cine este omul, care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă. El va locui în fericire, şi sămânţa lui va stăpâni ţara.”) El a dat totul (pe Cristos) pentru om, iar omul…!? Lipsa ascultării față de voia Lui nu duce decât la o viață dezechilibrată a omului.
În încheiere, aș vrea să amintesc un citat potrivit cu subiectul tratat mai sus, și anume: „Respectul față de ceilalți, un respect plin de modestie și politețe, este prima condiție a adevăratei egalități! “
Ilca Miriam – clasa a X-a C
Instigare la lectură
Strategii de lectură și interpretare
Etimologic, cuvântul „lectură’’ are rădăcină în cuvântul indoeuropean leg, rădăcină păstrată în greacă, latină şi albaneză. Termen din latina târzie, cuvântul lectură capătă în limbile moderne semnificaţii noi: a strânge, a aduna, a alege, a enumera (lat. lego). El depăşeşte sensul primar, a lega, a aduna litere (a citi) şi este asociat celui de a selecta. Lectura devine, astfel, o călătorie subiectivă şi selectivă în universul textual. Pornind de la această premisă, este necesar să încercăm conturarea unui răspuns la întrebarea „Cum citim?”.
În mod indiscutabil, citim diferit, pentru că parcurgem diferit spaţiul semantic al textului, receptând anumite locuri ale operei literare. Există lectura ca prilej de reflecţie, de ieșire din text, simbolizată de „privirea rătăcită în gol” a cititorului, lectură marcată de metafore obsedante (cititorul „cu faţa de ceară şi cu ochii înroşiţi”), reflectarea, sub forma unei construcţii interpretative, lectura ca promisiune, ca „orizont de aşteptare” (momentul ce precedă lectura: titlul, paratextul) sau lectura ca eternă căutare a unei cărţi unice şi inaccesibile, sumă a tuturor cărţilor. Lectura ar trebui să se situeze la confluenţa celor trei intenţii care stau la baza textului: intenţia autorului, a cititorului, respectiv cea a operei. Intenţia autorului este, în general, ascunsă, deoarece avem puţine texte din laboratoarele de creaţie. Ea este, totuşi, trădată de cuvinte, prin caracterul lor autarhic (închis) şi rebarbativ („nu asta am vrut să spun, dar asta a ieşit”. Intenţia cititorului se leagă de orizontul său de aşteptare, de mentalitatea sa, de cultura sa, iar cea a operei vizează ce spune textul ca discurs autarhic şi autonom.
În Comentarii la legenda Meșterului Manole, M.Eliade încearcă să focalizeze exclusiv intenţia autorului şi intenţia operei, raportându-se la gândirea celor care au creat textul. Potrivit acestei concepţii arhaice, omul nu poate crea nimic desăvârșit decât cu preţul vieţii sale sau a aproapelui. El este obligat să însufleţească lucrurile prin jertfire, iar creaţia reprezintă reluarea unui act originar. Monastirea Argeşului ar fi, aşadar, o apologie a jertfei pentru creaţie. O cu totul altă perspectivă adoptă Mircea Cărtărescu, în articolul Medicul şi vrăjitorul, insistând pe intenţia cititorului. Pentru omul secolului al XXI-lea, desprins de gândirea arhetipală, zidirea Anei de către Manole este un omor exaltat în manuale, Monastirea Argeşului realizând apologia crimei. Cele două interpretări menţionate confirmă că locuim diferit spaţiul lecturii, putem citi diferit un text.
O lectură eficientă trebuie să aibă în vedere şi specificul celor trei genuri literare. În acest sens, ar fi indicat să pornim de la distincţia plastică a lui Malherbe: ,,Malherbe asimila proza cu mersul, poezia cu dansul. Mersul are un obiect precis, este un act îndreptat spre un obiect pe care scopul nostru este de a-l atinge […], dansul este cu totul altceva, el este, un sistem de acte, dar care îşi au scopul în ele însele, el nu se duce nicăieri”(Paul Valery).
Lectura rămâne, aşadar, un proces complex, a cărui abordare didactică necesită o serie de tehnici de comprehensiune, dintre care amintim glosarea, parodierea textului şi lectura pe roluri. Tehnicile menționate marchează orientarea predării limbii şi literaturii române spre nevoile elevilor, spre adoptarea modelului comunicativ-funcţional. Demersurile enunțate urmăresc formarea unui cititor autonom şi avizat, care să construiască sens în actul lecturii.
„Protagoniştii” didacticii moderne a lecturii sunt cititorul şi strategiile de interpretare. Noua orientare exprimă spiritul timpului, manifestat, după cum scria Umberto Eco, prin „insistenţa, devenită aproape obsesivă, asupra momentului lecturii, al interpretării, al colaborării sau cooperării receptorului”.
Prof. Corina Șeran Grup Școlar „Csiky Gergely”, Arad
