Pe-ale vieții valuri

 Frânturi biografice

Case în Munții Apuseni

        Sunt fiu de moț, coborâtor din viță de oameni mândri și de omenie, pentru care vorba e vorbă și „ce au în gușă-i și-n căpușă”. Am venit pe lume în vremuri tulburi, pe 27 ianuarie 1953, căci pe atunci era cam sărăcie și tot atunci murise Stalin, despre care eu nu auzisem decât mai târziu, când eram pe la liceu. Și totuși am avut o copilărie plăcută: vara mergeam cu vacile la păscut, „pe lângă Râu”, cum numesc moții din localitatea Târsa, comuna Avram Iancu,  Arieșul Mic, unde am copilărit eu; iarna mergeam la școală pe jos șase kilometri dus, șase întors și rar dacă lipseam, chiar dacă era iarnă grea, cu zăpezi cât gardurile, iar lupii dădeau târcoale. Și mâncam „pită-nvăluită”, cu amestec de grâu și mălai, pentru că grâul era mai puțin, adus „din țară” cu căruța. Într-un asemenea climat am copilărit până la vârsta de zece ani și-mi aduc aminte cu plăcere de cei mai frumoși ani ai vieții mele, pentru că am trăit printre oameni cumsecade, așa cum sunt moții adevărați.

            La vârsta de zece ani am părăsit această lume frumoasă și împreună cu familia ne-am stabilit în comuna Vața, satul Ocișor, din județul Hunedoara, acolo printre „crișeni”. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut în sat, și aici printre noii prieteni, dar tot timpul am fost stânjenit, parcă-mi lipsea ceva, și acest sentiment mă urmărește încă. Am continuat școala generală la Vața, unde am avut profesori buni, cu excepția profesoarei de română, care se așeza la catedră și ne dicta lecția. Atunci mi-a apărut gândul să mă fac „dascăl” și să fac lecții frumoase. M-a susținut în acest sens dragostea de lectură. Fugeam de la unele ore, luam câte o carte în mână și mă ascundeam în parc ca să pot citi. Vara mergeam cu vitele la păscut și de câte ori nu pierdeam vacile, cufundându-mă în lectură (și mai luam și câte o bătaie, căci vitele ajungeau prin porumbiștele oamenilor).

            A venit vremea să-mi aleg o profesie, pentru că eram trei frați și sărăcia nu ne permitea să urmăm liceul. De aceea, m-am înscris la o școală profesională, meseria de lăcătuș mecanic, unde aveam asigurate condițiile de bază, casă, masă, îmbrăcăminte. Când am terminat profesionala, am urmat liceul seral la Gurabarza, lângă Brad, și în același timp am fost angajat la Întreprinderea Minieră Barza timp de șapte ani. Am pus ceva bănișori deoparte ca să pot merge la facultate. M-am înscris în 1978 la Facultatea de filologie din cadrul Universității din Timișoara, cu admitere serioasă, cu medie foarte bună. Au fost cei mai frumoși ani ai vieții mele. Am fost un student „stăruitor” și mă iubeau deopotrivă colegii și profesorii. Pe la Timișoara nu am știut niciodată ce este invidia, răutatea, și de aceea toți îmi ziceau, pe numele mic, Mișu.

            Asta a ținut până în 1982, când, fiind al treilea pe țară la repartiție, am ajuns la Sebiș, un oraș care nu mi-a plăcut de la început pentru că am fost primit cu ostilitate: cică am luat locul în catedră la altcineva pentru care era „reținută”. Din această cauză am avut mereu șicane de tot felul și de la toate „forurile”. Am încercat să evit conflictele acestea, dar am fost perceput mereu ca un „ghimpe” sub pielea cuiva. De aceea spun cu suflet deschis că niciodată nu mi-a plăcut localitatea aceasta de adopție. Dar anii au trecut, am încercat să fiu dascăl bun pentru copii, să las ceva în urma mea. Și ce bucurie mai mare poți avea decât să știi că lași ceva în urma ta. M-am refugiat în lectură, în grija față de familie și am cochetat cu scrisul, publicând douăzeci de numere ale revistei școlare „Caiet literar”, adunând ceva poezii în volumașul Nuferi dalbi și tipărind „niște cărți” didactice, cum cu răutate și invidie remarca un „oficial” al școlii în care lucrez de atâția amar de ani neîntrerupt, aproape treizeci se împlinesc în curând. Și mă opresc aici pentru că despre viitor mi-e teamă să prorocesc ceva, după vremurile tulburi prin care trece. Nu sunt pesimist, căci am trăit eu vremuri și mai grele, dar nici nu mi-e sufletul împăcat, când văd atâta minciună și ipocrizie în vremurile de azi.   

                                                                        Prof. Pogan Mihai

Lui Eminescu

Întru cinstirea Lui Eminescu

            16 ianuarie 2012. De dimineață e ger și azi începe școala. După zile „calde” din vacanță, e mai greu să ne dezmorțim pe lângă caloriferele, călduțe e adevărat și ele puțin. Abia în două-trei zile atmosfera se încălzește și ne putem intra în ritmul normal al școlii. Cu toată atmosfera rece încă, în amfiteatru are loc comemorarea Lui Eminescu. Intenționat am scris cu literă mare, căci pentru noi românii El rămâne veșnic precum însuși Dumnezeu. El este și va rămâne pentru cei cu simțire românească Dumnezeul nostru pe pământ.  Și de ce-L consider un Mântuitor al neamului nostru românesc? Pentru un motiv simplu: la fel ca și Nazarineanul a așezat ca principiu fundamental al existenței umane iubirea. Aș aminti, în treacăt, doar nemuritoarele versuri din Luceafărul, când Hyperion se adresează Lui Dumnezeu, cu „rugăciunea”: Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire... ”.   Aș mai aminti și faptul că puțini sunt cei care știu că Mântuitorul Eminescu a scris și poezie cu tematică religioasă inegalabilă. Mă gândesc la poezia Rugăciune cu un mesaj ce se potrivește de minune pentru vremurile de restriște prin care trece neamul românesc în aceste vremuri: Citiți-le cu smerenie: „Crăiasă alegându‑te, / Îngenunchem rugându‑te, / Înalţă‑ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; /Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea‑ţi adorată /Asupră-ne coboară, / O, Maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”  Veți spune că exagerez, însă v-aș invita să vă întoarceți la slova lui de aur și veți vedea că tot ce-a fost neamul românesc și ce-l așteaptă a spus-o în scrisul lui, precum un proroc.    Dar să revenim la ce s-a petrecut în amfiteatru … Doamna Ionescu Florica a deschis momentul omagial și a prezentat un moment power point bine realizat (nu contează de unde l-a procurat). Mi-a plăcut derularea cu prestanță a materialului în fața unei asistențe cuminți (profesori și elevi), tot mai puținei, dar „aleși”. Mai bine așa! O elevă a recitat frumos poezia Lacul, iar spre încheiere doamna director educativ a mulțumit asistenței. În veci pomenirea Lui Eminescu întru cinstirea neamului românesc!

                                                  Prof. Pogan Mihai - Liceul Teoretic Sebiș