Memorial Eminescu

„Eminescu să ne judece”

...... M-am gândit că ar fi bine să scriu câteva cuvinte despre Eminescu la acest ceas aniversar. Dar mi-e teamă că nu am destule cuvinte ca să-l preamăresc, că nu voi găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, așa cum se cuvine. Și atunci îmi aleg cele mai simple cuvinte și spun că Eminescu e „vinovat”,  are o mare vină pe care și-a ispășit-o încă din timpul vieții. Este vinovat pentru că a iubit prea mult. Cum, vei zice, să fie cineva vinovat din prea multă iubire? Da, și gândiți-vă cum se comportă semenii când cineva iubește sincer și, mai ales, dacă este și iubit. Sunt capabili să te umilească sub tot felul, căci invidia e nemăsurată în asemenea situații. Și a fost umilit Luceafărul poeziei românești încă din timpul vieții pentru că:

1. a iubit, cum se iubește, când rostea: „Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / În calea vieţii mele ieşi.” Ce adâncă și sinceră declarație de dragoste!

2. a iubit pătimaș neamul românesc, „dulcea Românie”, „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”, fiind „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga).

3. a iubit credințele și tradițiile neamului, istoria acestui popor, apărând „sărăcia și nevoile și neamul”, fiind în acest sens „poetul nepereche” (G. Călinescu).

4 a iubit zborul gândului de luceafăr în dorința apropierii idealului divin, primind de la Dumnezeu înțelepciunea detașării de urât și de vulgar în existența umană, zicând detașat: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”

5 din iubire a demascat pe străini și pe toți cei care atentau la integritatea neamului, declarând patetic cunoscuta imprecație premonitorie: „Cine-au îndrăgit străinii /Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia / Și neamul nemernicia.” (Doina) – Și cât de asemănătoare e situația noastră de azi, când străinii au ajuns stăpâni în țara noastră, iar românii cerșesc la porți străine.

6 a iubit pe tot românul și s-a exprimat simplu și profund, pe înțelesul tuturor, poate de aceea Alecsandri exclama: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine”. A „cântat” dulce, dar nu i-a fost bine nici în timpul vieții și nici ulterior. I-a deranjat pe „imperialii” din vremea lui și îi deranjează și pe urmașii acestora, imperialii zilelor noastre, care nu au acceptat niciodată prea marea iubire de neam a poetului. (Apropo la boala poetului și tratamentul inuman la care a fost supus încă din timpul vieții.). Toți l-au găsit vinovat pentru ceva și cu toate acestea el rămâne inegalabil în măreția sa de geniu inegalabil și are dreptul „să ne judece” din lumea de dincolo.

Cu asemenea gânduri mă îndreptam de dimineață spre amfiteatru, unde urma să se deruleze un „medalion” dedicat lui Eminescu, un scurt omagiu adus acestuia. Cinste organizatorilor! Mai ales d-nei prof. Ionescu Florica, directorul educativ al școlii noastre. Momentul a fost onorat de prezența câtorva profesori și a câtorva elevi, bănuiesc, interesați de acest moment festiv. Cu onestitate și modestie mărturisită a vorbit despre Eminescu prof. Vesa Marița, șefa de catedră la limba și literatura română din școala noastră, urmată de „Cuvântul omagial” pregătit (sic) de elevul Boșcaiu Robert, din clasa a VII-a A. Interesante mi s-au părut recitalurile din poezia eminesciană, rostite mai mult sau mai puțin responsabil, dar cu inerente emoții, de elevii: Lazăr Ioana, Popescu Cristina (VII A); Mariș Roxana,  Pleșa Maria și Morcan Cristina (XI B). Asistența a fost sensibilizată de un grup vocal tot din clasa a XI-a B.  Puțin, dar bine, am zice.

Dar un gând nu îmi dă pace. Poezia lui Eminescu nu trebuie să constituie un moment ocazional de retorică, mai bine sau mai puțin bine organizat, ci un moment de meditație, să fie mai degrabă o rugăciune spusă într-un moment de reculegere și de taină, în singurătate. Moment în care să ne întrebăm: ce facem, încotro ne îndreptăm, acum când: „Își dezbracă țara sânul, / Codrul frate cu Românul / De secure se tot pleacă / Și izvoarele îi seacă. / Sărac în țară săracă!”. Cât adevăr cuprind versurile acestea! A spus-o cu demnitate Eminescu, prevestind ce va să vie pentru bietul român.

Întru veci pomenirea Lui !

Reporter ocazional: prof. Pogan Mihai