Cântec de lebădă (Restituiri la vol. Nuferi dalbi)

      Inocență

Pentru tine cântă vântul,

Saltă jucăuș cuvântul,

Murmură sfios pădurea

Și mi-e sufletul .. aiurea.

Vântul n-are nici o vină,

Bucla neagră de-ți anină,

Peste zâmbetu-ți sfios,

Când ștrengar, când curios.

De se-ntunecă-n văi zarea

Și se tulbură Biharea,

Brazii te ascund cu dor

Sub frunzișul verde-al lor.

Soarele prin văi alungă

Umbra muntelui, prelungă,

Și-ți mângâie caldă fața,

Când ne-mbie dimineața.

Pentru tine sunt copil …

Gând curat, gând juvenil.

Caut visul cel frustrat …

Mai târziu, pe înserat.

    O lume minunată

A răsărit iar soarele la munte,

                   spre tainicul Izvor,

Și pași înceți mă poartă

                   în Lumea Cea cu Dor;

Să țin în pumni iar apa

                   cea limpede și rece,

O clipă-a veșniciei să simt

                   cum se petrece.

Să mă-mpresoare-o liniște

                   ca de-început de veac,

Să-mi fie stâmpărare și

                   lacrimii de leac.

Să curm mai bine vrajba

                   și-a patimilor urme,

Să stâmpăr zbuciumarea

                   și-a gândurilor turme.

În  zarea-nmiresmată

                   s-a fost ascuns o stea…

Și cântă iar izvorul,

                   și zburd în lumea mea.

Acolo-n deasa umbră

                   de brad și de făget,

Vorba e mai cuminte

                   și gândul … mai încet.

Și mi-s dragi moții tare,

                   dragi mi-s din inimă,

Când agrăiesc prea calm și dulce:

„Aculea”, „Ie!” și „Ni, mă!”.

Iar peste văi răsună

                   blând glas de taragot …

Acolo mi-e copilăria

                   și sufletul meu tot.

Sonet I

„Marto, Marto, pentru multe te-ngrijești,

Dar Iubirea unde-ai s-o găsești?”

Timpul tu-l măsori cu zile,

Printre-al farmecelor file;

Eu măsor cu stinse clipe

Zborul tainicei risipe.

Timpul pentru tine-i cântec -

Tot e vrajă și descântec;

Eu stropesc cu lacrimi grele

Saltul printre efemere.

Stropi de ploaie stau să rupă

Ce a fost și ce e după …

         Clipa ce-o trăiesc cu dor

Prin grădină trec în stol,

Când mai aprig, când domol,

         Gânduri în vajnic odor.

            Instinct

Din instinct mi-am luat plăcerea,

Care e dulce ca mierea;

Din Grădina cea cu flori,

Bântuită chiar din zori:

Ciripit de păsărele –

Gânduri bune, gânduri rele!

Nu mai știu de unde vine

Gândul meu plin de suspine …

Din instinct de conservare,

Merg pe-a gândului cărare;

Când în sus și când în jos,

Cu folos, făr-de folos.

Nu mă-ntreb dacă e bine,

Mă comport așa cum vine

Apa-n vale lin curgând,

Fără stavilă în gând …

Când hoinar, când derbedeu …

Cum lăsat-a Dumnezeu.

Sentimente  rebele

Sentimentele mele s-au răsculat,

Au făcut greva foamei pe-nserat;

S-au ascuns într-o lume de dor,

Nu au odihnă, nu-și au locul lor.

Zadarnic le caut gazdă și-un rost,

Nu sunt cuminți, nu-s cum au fost…

Aleargă nebune pe drum, pe Ogor,

Nu știu de liniște, nu știu de Răzor.

Le las să se zbenguie-n largul lor,

Căci singure cântă și singure mor…

Se-anină de flori, pe netedul plai,

Se-agață zadarnic de veștedul scai.

Cade doar pulbere peste visele mele,

Au rămas doar gânduri seci și rebele…

Nu mai cred în vorba ce astăzi mi-o zici,

Nu-s ca fiul celor patruzeci de mucenici.

        Priceasnă (II)

Iar Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.     

    (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Prisosește, Doamne Sfinte,

Valul cântecului meu;

Și pogoară harul Zării,

Când mi-e sufletul mai greu.

Iar din gândul trândăviei

  Și al grijilor tăcute,

Fă sălașul bucuriei

  Și-al smereniei temute.

Odrăslește duh curat,

  Întru slava Voii Tale,

Și adastă pe-nserat

  A iubirii roz petale.

Așa, Doamne, în cuvinte

  Dăruiește-mi vocea milei;

Pentru cel care mă vinde,

            Fă să uit de cazna zilei!
         

     Lacrima

Picătură de eternitate,

Întru ființa ce se zbate;

Fulgerul căzut din cer,

Pentru suflet efemer.

Roua gândului ascuns,

Care zace nepătruns;

Gust amar de suferință,

Pentru vis și neputință.

Ceață peste munți și văi,

Pentru galeși ochii tăi;

Cascadă și strâmt pervaz,

De-agonie și extaz.

O icoană veche, pură,

Pentru cel care îndură… –

Muguraș abia crescut

Dintr-un Paradis pierdut …

Iar când luna pleacă,

         tainic să se culce,

Te-nfioară, în tăcere,

lacrima mea dulce.

             Priceasnă I

Doamne, ruga mea n-o ține în tăcere,

Căci vicleanul mi-a adus mare durere;

Cu vorbe mari de ură m-a înconjurat,

Eu cu rugăciune l-am întâmpinat .

Fă ca să cunoască de acum pieirea,

Cel ce mi-a furat pentru veci iubirea…

Casa lui să fie de pe-acum pustie,

Zilele - puține și dușmani – o mie;

Numele să-i fie pentru veci uitat,

Întru patru vânturi să fie purtat;

Nimeni nu-i mai știe de acum de urmă,

Mila Domnului de la el o curmă!

Căci cu vorbe dulci te-a îmbrobodit,

Sufletul curat ți l-a răstignit;

A făcut din tine slugă prea umilă,

Fără de speranță, vrednică de milă.

Doamne, Ție slavă, laude-ți aduc,

Fă pe calea dreaptă iarăși să apuc;

C-a dat colțul ierbii, verde, în Grădină,

Pentru toate nu mai este … nici o vină.

         

Portretul

Pe pânza nopții o pată de-ntuneric,

Privirea furișată, fixată-n tuș, himeric,

Și-a părului nuanță de tăciune;

Și-n rază-i doar zâmbetul minune.

Detaliile chipului sunt vagi, nu ies,

                   Căci prea e gândul palid, șters;

Prea multă lumină se cerne împrejur,

                   Nu pot trasa a liniei contur.

Din visul tău mânjit pe șevalet,

                   A mai rămas doar jalnicul portret;

Maltratez cartonul și îl arunc la coș,

                   Că-i numai promenadă, viu reproș.

Și totul a rămas o tragică-amăgire,

Dincolo de vreme, dincolo de fire;

Și, Doamne Sfinte, ce mare, mare  păcat;

         Portretu-i doar o schiță, și-i nefinisat.

           Bibeloul

Nu vreau să fiu un bibelou,

                   Expus într-o vitrină,

Ferit de vânt, de ploi,

                   De furi și de … lumină.

Aruncă-mă-n țărâna grea,

                        Mă sfarmă în bucăți,

De vrei iubirea ta cea sfântă

                   Degrabă să-mi arăți.

Nu vreau în zi de sărbătoare

                   Doar praful să mi-l ștergi;

Mai bine din țărână

                   Bucăți să mă culegi.

Mă dă păcatului târâș,

                   Din pulberi mă înalță;

Alăturea cu cei săraci

                   Și fără de speranță.

Adună cioburile-n palmă
                   Și le ridică în lumină,
Să știu că n-am trăit degeaba,
                   Când moartea va să vină.

      Gândul ascuns

Timpul s-a furișat pe frunza din grădină

Și-mi spune că eu am în suflet… o ruină;

Că totul e pustiu în preajmă și e răvășit,

Gândul meu ascuns e iarăși răstignit.

        

S-au așternut pe gând doar neguri fade și târzii,

Din lumea de povești tu dalbă nu mai vii …

La alte curți regești opresc călești de aur,

Înconjurate fiind de umbra temutului balaur…

Cu limbi de foc azvârle iar iadul înspre mine

Și simt fiorii reci ce-mi tremură prin vine.

Se lasă noaptea neagră iar peste gândul trist –

Mai pot să fiu același, nu sunt prea egoist ?

Căci vorbele-mi suave tiranic s-au ascuns –

Cuvintele icoane, vrăjite, ce încă nu s-au spus.

Și s-a trezit în urmă așa tiptil, și-atâta de  ușor,

Doar gândul cel frumos, doar gândul plin de dor.      

         Geneza

Negurile se purtau agale

deasupra apelor

Și s-a umplut Vâlceaua

                   de cântec și de dor;

S-a luminat Grădina

                   De fața ta divină,

S-a risipit Tristețea

                   Și s-a făcut Lumină.

Au prins  să curgă

                   Cântece de vis,

Poleind Cărarea

                   Din Dalbul Paradis.

Căci ochii tăi cei verzi

                   au licărit lumine,

Iar Domnul a văzut

                   Că tare este bine.

          Ecou de tulnic

Răsună între munți ecou de tulnic,

                   De dor, de jale, și de … nemurire;

Răzbate peste văi glasul de gornic,

                   Și-nmărmurită stă întreaga fire.

Și-o șoaptă-n zori din văi s-a fost rostit,

                   Un murmur cald, un tainic ciripit …

Se pogorau din munte dalbe neguri reci,

                   Să-ți lumineze calea  tainicei poteci;

Iar tu soseai pe  netede poteci de rai

                   Și-n visul meu mereu zână erai;

Chemările ce le rosteam veneau deșarte,

                   Căci tu pluteai departe, mai departe …

Iar cântecul de tulnic răsună tot mai sus,

                   De lacrimă, de jind și … preamărire;

Căci dragostea ne este dar adus,

                   Sub pavăza Celui Mai Sus de Fire.

        

         Lacrima

Nu vrei să-ți trimit

o lacrimă de dor,

să te alinte ușor?

Ți-aș scrie și o scrisoare

Cu lacrimi de soare,

Cu lacrimi de lună,

Să fim împreună.

Nu vrei să-ți trimit

Și un sideral cântec,

Cu vraja unui descântec,

Să mi te-aducă aproape –

Privire sub tainice pleoape?

Ți-aș spune și multe povești,

Când blând și drag mă privești,

Căci zâna mea bună tu ești –

O lacrimă de încântare,

            Pentru cer rugă, - ndurare.        

                      

Stejarul

      Stau tulburat sub umbra bătrânului stejar

Și simt cum vremea fuge, se scurge în zadar;

Doar  norii curg alene, îmi spun că tu nu ești –

Te regăsesc în spuza viselor, trecutelor povești …

Și te așez la poala lui,

                            Pe lina cărare-a dorului;

În Grădina mare a Raiului,

 La umbra stejarului -

Legământul cel mai sfânt

Între cer și-ntre pământ.

Hai să colindăm, umblând hoinar,

                            Spre-a fericirii-etern hotar.

Să mușc lacom, neostoit,

                            Din poama fructului oprit;

Și să m-așez tăcut în poala ta,

                            Să urmăresc uimit căzând o stea.

Stau alintat sub umbra bătrânului stejar

Și clipa nu-mi mai curge grabnic, în zadar …

Să ai un somn ușor, când noaptea se așează …

Din Lumea Îndurării Domnul  de sus veghează.

Confuz

Iubirea – o tainică vioară –

Cântă-năuntru, cântă și-afară,

Alungă durere, alungă și frig,

Eu numele-ți dornic îl strig …

Sufletu-mi pal e rece, confuz,

Și-mi răzbate-n tainic auz

Ecou din străinii ciulini,

Din flame, din rugul cu spini.

Cântec de nuntă răzbate,

Prin calme poteci căutate;

Alai de false, aspre viori

Răsună din noapte spre zori.

Ș-un clopot cu dangăt duios

Aluneca jos, tot mai jos …

Îmi sună în suflet, jalnic auz,

Mă lasă amar, mă lasă confuz..

      

        Incognito

Ieri am plecat în lume,

               Singur, și fără sentimente,

Și mi-au rămas în gânduri

               Doar pale .. sedimente.

M-am întâlnit, pe drum trecând,

               C-un searbăd cerșetor

Și n-am avut prin buzunar

               Măcar un bănișor.

Trecea pe stradă ș-un copil hoinar

               Și n-am găsit un ban prin buzunar … 

Prin parc zburdau copii gălăgioși –

N-am înțeles de ce erau …

                        Atâta de voioși!

N-am auzit, trecând prin vie,

               Nici glas de păsărele,

Iar pe-nserat nu mai visez,

               Înmărmurit ... sub stele.

Din geam vecina mi-a zâmbit

        Complice și cu drag,

Eu am trecut tăcut

        Și umilit al casei prag.

Nici florile din glastră-acum

               Parcă nu îmi mai plac,

Căci sentimentele-au murit …

                          Și amuțite zac.

M-ascund tăcut acolo,

                 În colțișorul meu,

Și parcă am uitat

               Că este-un Dumnezeu …
               (Oare ăsta să fiu eu?)

 

                               Mărturie

Cuvintele mele sunt grele,

           Cu humă sunt scrise,

           Cu lacrimi, cu vise,

Cu dor și nețărmurită jele.

Sunt rugul aprins,

           Cu flacără mare;

          Sunt izvoare adânci,

          Presărate cu zare.

Sunt cântece ascunse adânc sub răzor,

Sunt flamură mare și slovă cu dor.

Cuvintele mele sunt pură vibrație,

Parfumate cu mir și serafică grație:

Cuvintele mele-s șirag de mărgele,

Poleite cu aură, luminate de stele;

Sunt drumul întins către obârșie,

Căutare, chemare ce strașnic mă sfâșie ...

Când gându-i curat

Și faptele-s sfinte,

                        Atunci e prinos ... de cuvinte.

                                     Ispitire
 

Hai, dragă, diseară să cinăm împreună,

La apus de soare, sub răsărit de lună;

Să mușcăm lacom din văraticul măr,

Să anin în buclele-ți blonde o floare în păr.

Te-aș invita spre seară cu mine acolo-n rai,

Răzimată alene lângă pomul vieții să stai;

Șarpele veninos cu priviri aprige să ne măsoare,

Tu să-mi zâmbești galeș, dulce și-așa răpitoare.

Să cat slugarnic ca înspre-o nimfatică Evă,

Să mușc sălbatec din a mărului sevă;

Visul meu să se strecoare -  fluturaș tăcut -
Așeze pe mâna-ți pecete - un tainic sărut.

Credință

Mă zbucium, Doamne, mă frământ,

Pentru prea scumpul nost pământ.

Foaite străine, venetici,

S-au pripășit la noi, pe-aici,

Și haina de pe noi o iau –

Numai credința nu le-o dau!

Ne-au luat și apa din izvor,

Pădurea mândră-a munților …

Să facem doar pe placul lor.

Le dăm și brațele trudite,

Și palmele din greu muncite;

Picioarele ce-aleargă-n zori,

Pe frați, prieteni, pe feciori;

Și mamele cu prunc la sân,

Pentru străinul cel hapsân.

Și haina de pe noi o iau –

Numai credința nu le-o dau!

Ei fură tot ce pot fura,

Și sufletul ni l-ar lua;

Ne fac netrebnici și neghiobi,
Copiii noștri ni-i fac robi ...
Numai un gând rămâne sfânt:
Cât vom trăi pe-acest pământ,
De toate veți putea fura - 
Numai credința n-o vom da. 
C-avem pe lume-un singur Dumnezeu - 
Pecete pentru clipa în care ne e greu.

                                      Autumnală

Haide să tăcem și astăzi împreună,

Prin via-nmiresmată și sub clar de lună.

Și să ne îmbete izul strugurilor copți,

Sub farmecu-acestei  încântătoare nopți.

Cum aș putea eu zice: „Mie nu îmi pasă”,

Când clipa asta este atâta de frumoasă.

Deși draga ta ființă aicea nu mai este,

Ea e departe dusă, în lumea-i de poveste.

Văd a viei frunză încet-încet cum moare,

Dar rămâne-n strugur dulcea lui licoare.

Cât timp viața curge, simt că nu e just,

Dar păstrez în suflet al iubirii must.

Răsai să îmi zâmbești atâta de frumos,

Cu chipul tău cel sfânt și-așa de luminos ....

O blândă mângâiere plăcut să mă alinte,
Să simt iarăși fiorii aducerii-aminte.

Povestea caprei

 

În meditațiile noastre atâta de hazlii,

Cu precizări utile și chiar dragi îmi vii.

Și-ntreb: Între iubire și prietenie,

Care mai prețioasă va să fie?

……………………………………

Și ca să fie cât mai concludentă fraza,

Îmi spui: „Să-mpăcăm capra și varza”.

Despre capră știu că are „coarne”,

Că-i bună și pentru aleasă … carne;

E bună pentru lapte și pentru lână,

Și-i ființa cea mai blândă și mai bună.

Iar varza, știi, iute se prăjește,

Se pune-n oală și se dunstulește,

La masă-n grabă se servește.

Și iar te-ntreb acum și .... cu tărie,

Între iubire și prietenie,

Care mai întâi poate să fie,

A vieții-eternă temelie?

Morala.

O-nvățătură pentru cine are-urechi s-audă:

Capra mănâncă totdeauna cu plăcere varza crudă. 

                      Simple cugetări

Oamenii nu-s asemeni cu eternii zei,

Să poți crede așa fanatic, și orbește-n ei;

Suntem doar umbre pale pe pământ,

Nestatornici după chip și după gând.

Iar dacă-ți știi iubirea o cauză pierdută,

Nu te avânta ca-n luptă … la redută.

Dacă deții slăvita artă de-a iubi,

Din dragoste nu plângi în fiecare zi.

Iubirea nu-i o cârpă, s-o storci bine

Și s-o atârni pe-o sfoară la uscat,

S-arate mai frumos, mai parfumat,

Și-apoi s-o folosești … la bal mascat.

Nu e doar alb și negru în iubire;

E numai zbucium, dor și pătimire.

Și-atunci când de trădare sigur fii,

„După căruța ce n-așteaptă nu fugi.”

Iar dacă vrei să ai un rost în viață,

Cu iubirea nu poți merge … la piață.

Poate să se-aprindă precum un foc de paie,

Dar nu va fi nicicând o …vâlvătaie.

       Alint

Mi-aș pune capu-n poala ta

Și surâzând te-aș alinta,

S-alung tristețea ce te curmă,

Să nu rămână nici o urmă.

Să râzi, să îmi zâmbești cu drag,

Să trec de-al amăgirii prag;

De zâmbetul, de vocea ta,

Vrăjit, cântând te-aș asculta,

Om mai fericit ca mine nu-i,

Sub vraja ochilor căprui –

Ochi mai frumoși pe lume nu-s,

Sub vraja înserării, spre … apus.

         Cinci sfinte  porunci

Să nu te-ascunzi de mine, când inima mi-e grea,

Când viscolul va bate, stârnind furtuna rea.

Să nu așterni tăcerea peste drag cântul meu,

Sub pavăza iubirii și a lui Dumnezeu.

Un gând curat și-o caldă strângere de mână,

Pecete peste timp și-n suflet să-ți rămână.

În drumul prin pustie, nicicând să nu te-abați

Să dai, în pumni, puțină apă și celor însetați.

……………………………………………….

Și dacă vrei vieții să dai vre-un temei,

Speranța în iubire nicicui să nu o iei.

        Dedicație

De-aș fi lângă tine la culcare,

Aș cântări un kilogram de soare

Și ți l-aș așterne la picioare,

În semn de binecuvântare.

Și pentru ființa ta cea bună,

Aș mai adăuga un kilogram de lună,

Și ți l-aș presăra la căpătâi,

Cu mine-o veșnicie să rămâi.

Iar pentru clipa care moare,

Mai adăugăm un picur de răcoare,

Cu susur calm de la izvoare,

În faptul serii, la apus de soare.

Icoana

Când faci curat prin casa,
         Prin birou, sertare, cu hârtii pe jos,
         Să nu arunci icoana mea la coș;
         Căci mai târziu ar putea să-ți pară rău,
         Că nu mai e așa cum am pictat-o eu.
Când pânza veche a primit culoare,
         Am luat o rază blândă de la soare,
         Și cântec dulce de izvor cu floare,
         Iar la final o binecuvântare
         Cu har de la Cel Mare.
Iar când icoanei i-am mai pus o ramă,
         Cu aur poleită și cu flamă,
         Am vrut să poarte astfel chipul meu,
         Spre o-ncântare omului de rând
         Și adorare-adusă Celui Sfânt - 
         Ofrandă omului de pe pământ.

       Romanță pentru prea târziu

Cu pana visului aș vrea acum să scriu,

Dar gândul mi-e zadarnic și-i pustiu;

Căci anii tinereții prea repede-au apus

Și prea puține astăzi cuvinte sunt de spus.

Icoana ta o port în gând sfios, tăcut,

Și nu-ndrăznesc slugarnic s-o sărut;

Privirea ta mă-ndeamnă la povești

Și ai șoptirea blândă-a firii îngerești.

În jurul meu natura e numai dor și cânt,

De sus parcă pogoară aievea duhul sfânt;

Mă cheamă poezia ce-i drag să preamăresc,

Dar cât de greu cuvântul din rimă îl găsesc!

Iar versul îmi aleargă prea trist și supărat

Și nu se lasă gândul rostirii alintat;

Se-ntunecă și slova pe care-abia o scriu,

Să-ngân romanța asta, dar este … prea târziu.

                    Nepotriviri                  

 (În stil eminescian)

S-a așternut tăcerea
Și umbra între noi;
Nu mai găsim cuvinte,
Să râdem amândoi.

Căci tu veneai din vremea
Cu primăveri în floare,
Cu zâmbetul sfielnic,
Și cântec de izvoare.

O șoaptă, o chemare,
Rostite prea ades,
S-au rătăcit în noapte
Pe-al ne-nturnării șes.

S-a așternut tăcerea
Și umbra între noi;
Nu mai găsim cuvinte,
Să râdem amândoi.

Căci tu veneai din vremea
Cu primăveri în floare,
Cu zâmbetul sfielnic,
Și cântec de izvoare.

O șoaptă, o chemare,
Rostite prea ades,
S-au rătăcit în noapte
Pe-al ne-nturnării șes.

             Insomnii

Poveri de gânduri curg nestăvilit,

Sub ochiul nopții cel neadormit;

Doar greierii șoptesc duios și blând,

Un cântec de iubire legănând.

O voce care vine de departe

Mi se strecoară-n inimă ușor;

Mă cheamă sfinte a iubirii șoapte …

De tine tare, tare-mi este dor.

Și n-am să pot uita nicicând chemarea,

Când zorile iubirii se revarsă

Ca să  pecetluiesc pe veci uitarea

De suferinți ce vajnic  mă apasă.

    

Poveri de gânduri curg nestăvilit,

Sub ochiul zilei dinspre răsărit;

S-ascund  și licuricii sub răzor …

De tine tare, tare-mi este dor.


Convorbiri

Un zâmbet se furișează
Peste gând și pe sub gene
Și se culcă liniștit, alene,
Pe frunza jucăușă din grădină
Și pe o pală rază de lumină.
Treci ca un tainic curcubeu,
Cu dalb profil de semizeu,
Și te strecori, tiptil, în gândul meu.
O șoaptă de pe buze se anină
De vântul ce vrăjit suspină. 

Hai să rostim cuvântul,
Să-i răsfirăm pe veci descântul;
Peste grădina răcoroasă,
În seara liniștită ce se lasă
Întru zidirea cea aleasă.
Lasă-mă să ațipesc puțin
Sub vraja cântului divin . . .
S-a răscolit un greu cuvânt
Și s-a dus să se culce . . . plângând.

                Odă ție 

Dintr-un adânc de Răsărit,
O stea pe cer s-a fost ivit;
Te-ai coborât din bolți cerești,
Ca zâna dalbă din povești.

Cu părul tău buclat, tăciune,
Pășeai, în blândă rugăciune;
Eu îți cerșeam din sfânt lăcaș
Zâmbetul blând și drăgălaș.

Vedeam în tine un Mesia,
Ce m-a legat cu Veșnicia;
Azi ca Estera îți șoptesc:
„Voi învăța să te iubesc!”

Mă tem că într-o bună zi,
Zâna mea bună n-a sosi …
Iar dacă știi cât te iubesc,
Nu mă lăsa să mă-ndoiesc. 

Alung fantoma-n gând curat
Și, ostoit, spașit, m-arat...
Că-mbrățișarea ce-o să fie
Pot s-o aștept ... ș-o veșnicie ...

De afară … zvon de păsărele … 
De ce nu pot cânta ca ele?
Iar printre ramuri glas se-ngaimă ... 
Speranță, remușcare, spaimă.