1 Decembrie – Ziua Națională a României

Moment de emoție și sinceritate

Sus să avem inimile!

30 noiembrie 2011. O zi friguroasă, de iarnă seacă și sâcâitoare, cu ceață somnolentă, sufocantă, ca-n Bacovia. Frig afară, dar o atmosferă mai caldă în amfiteatrul Grupului Școlar Industrial Sebiș, unde un ciopor de elevi gălăgioși s-au adunat, la îndemnul unor profesori mai inimoși. De ce mai inimoși? Pentru că ne-am adunat aici, la invitația doamnei profesoare Ionescu Florica, directorul nostru educativ, spre a sărbători ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, o zi ce a consfințit un eveniment milenar, idealul unității naționale. A lipsit ceremonialul de propagandă politică și activitatea a debutat cu un discurs simplu al doamnei profesoare Paula Dărău, despre semnificația acestui eveniment pentru sufletul românesc, cu un dialog adresat elevilor, culminând cu intonarea Imnului Național de către întreaga asistență. În timp ce făceam câteva poze, nu am putut să nu observ că fețele elevilor erau marcate de momentul de emoție și sinceritate, de trăire profundă, nimic artificial sau regizat. Nu-i așa că modestia stă bine unor momente de adevărată manifestare patriotică? Festivismul nu-și avea rostul.

Participanți la momentul de sărbătoare

            Sub expresia aceleiași modestii și sincerități au stat și alte momente. Un montaj de poezie patriotică organizat cu sprijinul elevilor din clasele a V-a A și a VI-a A. Emoționant a fost montajul pentru că a fost străbătut de motivul invocării protecției divine -  „Doamne, ocrotește-i pe români!” Și chiar avem nevoie de protecția divină în aceste momente tulburi prin care trece neamul nostru românesc. Sub semnul aplauzelor călduroase s-a încheiat acest moment sărbătoresc, dar un gând nu-mi dă pace: de ce au fost elevii atât de cuminți? Simt că vremurile sunt tulburi? Presimt printre bucuriile inerente ale copilăriei că ceva nu e bine pentru noi românii? Dacă așa stau lucrurile, nimic nu e pierdut.

            Dar cred că gândul zilei libere de mâine e mai aproape de sufletul lor. Se apropie vacanța de iarnă, lungă – ce bine! Se apropie Sărbătorile de iarnă și de ce nu ne-am bucura? De aceea doresc, de pe acum, tuturor elevilor noștri și domnilor profesori „Sărbători fericite!” și „La mulți ani1” Și un sincer îndemn: Sus să avem inimile!

Eveniment consemnat de prof. Pogan Mihai

Sincronul „între bine şi rău”

Lupta împotriva drogurilor

 

        În data de 5.10.2011, în piaţa Avram Iancu din Arad, a avut loc o manifestaţie cu semnificație deosebită pentru viața tinerilor – lupta împotriva drogurilor, la care au participat şcoli din tot judeţul. Alături de alte şcoli de prestigiu din județul Arad s-a aflat și școala noastră - Grupul Şcolar Industrial Sebiş. Acest eveniment  a avut drept scop combaterea drogurilor, care în secolul al XXI-lea au pus stăpânire pe adolescenţii din zilele noastre, numărul persoanelor din centrele de dezintoxicare fiind unul de speriat. Evenimentul a constat într-un dans sincron, realizat de un grup de dansatori  cu sprijinul celor aproximativ 2500 de participanţi. Toţi cei care au luat parte la această manifestaţie au purtat măşti: fie de culoare albă, fie de culoare neagră. Măştile albe, purtate de participanţi, au simbolizat „puterea de a alege a acestora”, în timp ce măştile negre au reprezentat „tentaţia drogurilor”, care s-a extins în ultimii ani, mai ales în judeţul nostru. Şcoala noastră a luat şi ea parte la acest eveniment. Patruzeci şi cinci de elevi, coordonaţi de doamna director Gudiu Geta împreună cu alţi profesori din şcoala noastră, au contribuit la derularea acestui eveniment de o semnificație deosebită. Potrivit spuselor, evenimentul a fost omologat pentru a intra în Cartea Recorudurilor ca fiind cel mai mare sincron antidrog organizat vreodată. Prin participarea la acest eveniment, şcoala noastră dovedeşte încă o dată că este o scoală importantă din judeţ, mai ales prin faptul că dă dovadă de solidaritate şi iniţiativă. Sfârşitul evenimentului a adus cu sine un cer „alb-negru”, invadat de baloane albe şi negre, care reprezentau tocmai lupta dintre bine şi rău, așa cum a fost, este şi va fii mereu prezentă pe acest pământ. De organizarea evenimentului s-a ocupat Centrul International Antidrog şi pentru Drepturile Omului (CIADO), alături de Agenţia Naţională Antidrog, cu sprijinul Prefecturii Arad, dar şi cu sprijinul școlilor participante. Organizatorii au reuşit să motiveze prezența unui număr de aproximativ 2500 de participanţi, care, în cazul confirmării  acţiunii de la Arad, v-a avea şanse mari să intre în Cartea Recordurilor, ca fiind cel mai mare sincron antidrog.   Dar aș dori ca asemenea acțiuni să nu se oprească doar la aceste evenimente, ci să constituie un semn de întrebare pus mai ales pentru cei care au apucat pe drumul „întunericului” și care am dori să pășească pe calea albă, a luminii și înțelepciunii, până când, spre binele lor, nu este prea târziu.

Articol realizat de:

Musteaţă Raul Florin, Petruse Roxana, Pop Cristina - clasa a X-a C

Clipe de eternitate … la Moneasa

Cu siguranță, e bine ca din când în când să mai ieșim de sub zbuciumul cotidian al existenței pentru a regăsi acele sensuri fundamentale ale vieții. pe care eu le-aș numi „clipe de eternitate”. Spre așa ceva se îndreptau gândurile mele azi, pe 21 august 2011,  pe când pașii mă purtau spre Moneasa, îndrăgita stațiune balneară din Țara Zarandului.

Juriul

Voichița Suba

      Să fim înțeleși: iubesc din tot sufletul orice manifestare artistică ce are menirea să arate lumii specificul nostru național, identitatea noastră în lume, așa cum s-a dovedit a fi și Festivalul concurs al cântecului popular desfășurat la Moneasa. Știam că este un concurs menit să scoată la lumina rampei tinere talente, tineri interpreți de muzică populară, și aceasta mă bucura mult. De ce? Simplu. Ei, tinerii, sunt cei care prin implicarea lor arată că românii sunt stăpânii acestor locuri, cei care și în clipele acestea de restriște au ceva de spus lumii, au o cultură viabilă la care trebuie să ținem ca la ochii din cap. Cântecul lor plin de emoție, patima pentru cântec moștenită de la moși-strămoși, cu amprente genetice, este cea  care ne raportează la … clipele de eternitate.

Public numeros

Oficialități

      Toate „ostilitățile” au fost susținute de cunoscuta și apreciata solistă de muzică populară de pe la noi, Voichița Suba, care s-a achitat cu brio și de calitatea de prezentator al concursului. Emoții sincere și bine controlate, spontaneitate, caracter sincer și deschis – iată doar câteva dintre calitățile animatoarei Voichița Suba de la Moneasa. Dânsa a avut nobila misiune de a prezenta captivant spectacolul. În organizarea spectacolului a fost susținută de Consiliul Județean Arad, de Centrul Cultural Județean, având și sprijinul reprezentanților Primăriei Moneasa: primarul Terentie Condea și viceprimarul Moroșteș Eugen. 
A fost prezentat juriul incluzând nume de referință precum: președintele juriului: profesor Gelu Stan, de la Radio Timișoara; alți membri: prof. dr. Daniela Băcilă – realizator de emisiuni la Radio Timișoara; Anamaria Dumitrean – directorul  Centrului Cultural Arad; Ștefan Ioanovici - prof. la catedra de vioară  a Universității din  Cluj-Napoca și viceprimarul Primăriei Moneasa Moroșteș Eugen.  Iar despre orchestră ce pot să spun? E suficient să amintesc un nume: Petrică Pașca, și este clar: Orchestra Populară  Rapsozii Zarandului din Arad.

Premierea

     Nu trebuie să-i uităm nici pe cei 12 soliști din cele 7 județe ardelene. Puțini dar buni. Îi vom prezenta în funcție de premiile obținute:

1.       Premiul I - Pop Daniel Constantin din  județul  Sălaj;

2.       Premiul II - Băcilă Elena Alexandra;

3.       Premiul III - Necșa Georgiana – din  Caraș-Severin;

4.       Mențiuni: Lorena Pascu din județul  Alba și Lorena Pela din județul Timiș;

5.       S-au acordat și premii speciale: Pop Ciprian, Ionuț Langa și Cătălin Badea

Marius Ciprian Pop

Căprariu Cornelia Roman

      Și invitații, soliști de prestigiu, au fost la înălțime. Îi amintim în ordinea intrării în scenă: Cornel Borza, Malvina Nagy, Cornelia Căprariu Roman. Voichița Suba, Marius Ciprian Pop și Mariana Deac. Primul a fost Cornel Borza, care a dat glas, printre altele, și unui îndrăgit cântec: Dă, Doamne, la lume bine. Aplauze îndelungi și spectatori ce au înmărmurit în momentul când îndrăgitul solist a îngenuncheat pe scenă. Ce gest mai grăitor vreți pentru a marca marea responsabilitate pe care o au adevărații artiști. Actul lor dovedește abnegație, devotament și dăruire. Dovedește a fi și un model pentru cei tineri. Impresionantă a fost în același sens contribuția artistului preot Marius Ciprian Pop, ce și-a încheiat recitalul cu o cunoscută priceasnă – Nu uita, măicuță -  murmurată cu pioșenie de numerosul public prezent. Nici gazdele nu s-au lăsat mai prejos pentru că doamna prezentatoare și-a etalat și calitățile de solistă consacrată, aplaudată la scenă deschisă.

Spre încheiere, spun cu mâna pe inimă că activitatea culturală desfășurată la Moneasa s-a dovedit a fi un succes. Am asistat la adevărate „clipe de eternitate” cu reverberații adânci în sufletul adevăraților români, clipe de emoție și credință.
                                   Prof. Pogan Mihai

Sensul tradiției ... la Ocișor

La jumătatea lui august, pe 15, 2011, am făcut o descindere în satul natal, Ocișor, din județul Hunedoara (căt o mai fi denumit județ). O zi senină și caldă, chiar nepotrivit de caldă pentru luna august, dar care promitea o călătorie liniștită, mai ales cu autobuzele astea zis moderne. Dar nu a fost așa: șoferul e nervos, dă bilete  mai … scurte, uită de rest și … taie curbele, gonește ca un apucat, cum se mai zice. Și îmi pun o întrebare: unde se grăbește, unde și de ce aleargă toată lumea. Te uiți în jurul tău și vezi numai oameni grăbiți, agitați. Să nu mai spun că aleargă mai ales după bani, să facă cu orice preț bani, mai ales nemunciți. Asta e societatea contemporană, mai ales în contextul crizei ți în condițiile aderării la U: E.

Cam acestea erau gândurile mele, când, după o călătorie agitată, am pus pasul în satul copilăriei mele, Ocișor. Aici am învățat eu să fiu cuminte, să-i respect pe vecini și pe toți semenii, fără nicio răutate în suflet și cu gândul curat, până când am plecat în lume, pe la meserii, pe la facultate, pentru a-mi face un rost în viață. Am înțeles că trebuie să fii în viață cum-se-cade, cum trebuie, cu respect pentru semeni și cu suflet curat. Asta însemna pentru mine tradiție, un mod de gândire sănătos, omenie. Sigur că viața mi-a arătat altceva: că sunt mulți oameni răi, invidioși, egoiști, de care greu te poți apăra. Și am văzut destui din aceștia, de toate categoriile. Am văzut de aceștia, mai ales că profesia de dascăl te face să ai contact cu tot felul de mentalități.

Am ajuns la ai mei, rudele mele, din care puțini au mai rămas, căci mama și tata, după o viață zbuciumată, își dorm zilele de veci în cimitirul din sat. Sora mea, Lidia, îmi spune, printre altele, că de Sfânta Marie, mare sărbătoare creștină, la biserică se ține paos, adică se pomenesc morții și se înțelege că m-am dus și eu să iau parte la slujbă. Mărturisesc faptul că sunt un credincios adevărat, chiar dacă nu merg la biserică decât ocazional. Pentru mine mersul la biserică înseamnă tradiție, o tradiție cu sensul garanției permanenței neamului și cu sensul relației autentice cu Dumnezeu, expresie a perenității noastre. De aceea în timpul slujbei ținute de un preot tinerel dar cumsecade, conștiincios, mă uitam atent la „ofrandele” aduse la biserică, parte obligatorie dintr-un ritual: o cantă cu apă, un colac așezat pe gura cănții, o luminare înfiptă în colac și un sfert de litru de țuică. Am făcut imediat legătura cu ce știam despre cultul morților de la Eliade, de prin alte cărți, inclusiv de la Coșbuc.Toate „ofrandele” simbolizează legătura cu cei plecați în lumea fără dor: să-și ostoiască setea cu apă, să guste din colac, să aibă calea din lumea umbrelor luminată și să-și astâmpere durerea dorului după cei rămași cu o gură de … vinars, cum se numește țuica pe la noi.

Toate acestea îmi erau destul de clare, dar un gest al ritualului m-a pus pe gânduri: de ce la un moment dat, după pomenirea morților, se iau ofrandele în mână și se clatină ușor pe verticală, în timp ce preotul își continuă slujba. Abia într-un târziu am înțeles simbolismul acestei mișcări, făcând legătura cu ceea ce spunea tot M. Eliade despre „axis mundi” (centrul lumii). Este simbolizată prin această mișcare a brațelor pe verticală, cred, tocmai legătura cu cei plecați, acesta fiind momentul cu cea mai puternică încărcătură emoțională. Cred că toți cei prezenți, destul de numeroși, știu semnificația momentului, numai cei … moderni, ca mine, au cam uitat de „sensul tradiției”. Și atunci i-aș întreba pe cei grăbiți: încotro aleargă și unde sfârșește truda lor de o viață.

Cei prezenți trec apoi pe la mormintele celor dragi și închină o gură de țuică întru cinstirea lor. Nici o lacrimă din lume nu-i poate aduce înapoi, dar sufletul nu ne lasă să nu grăim: „În veci pomenirea lor!”. Să nu uităm: Legătura cu strămoșii, chiar și mai ales simbolică e o garanție a permanenței neamului nostru pe aceste meleaguri. De aceea v-aș îndemna să mai treceți măcar din când în când și pe la Biserică!

Școala românească ... încotro?

Lansare de carte

Cuvintele din titlul acestui articol ne trimit cu gândul la un eveniment deosebit, marcat de prezența unor iubitori de carte într-o librărie, de obicei, când se face o recenzie, o prezentare a unei cărți noi, când spune câte ceva și autorul cărții, și,  nu în ultimul rând, mai dă și niște autografe. Se pot alege și alte medii propice, cum ar fi careurile în cazul școlilor. Însă mie personal nu mi-au plăcut niciodată „festivismele” de acest fel, printre altele prin faptul că o carte nu se scrie nici ușor și nici pentru sine, ci pentru „receptor”, pentru cititor. Truda celui care a zăbovit asupra slovei nu mai are nici o importanță, căci stăpân devine cititorul. Ca autor, m-a interesat întotdeauna dacă cele scrise au un ecou favorabil, dacă am fost bine înțeles. Despre felul cum a fost primită cartea mea, intitulată  simplu și sugestiv Bacalaureat 2011,  de către elevii mei, căci pentru ei am scris-o, vreau să vă vorbesc în continuare. Și aceasta am exprimat-o clar în Preliminariile cărții, unde precizam:

„Această carte nu se dorește a fi o replică la cărțile publicate de minister și care umplu librăriile în fiecare an pentru a ajuta, chipurile, pe cei care susțin examenul de bacalaureatul. Cartea mea se vrea a fi doar rodul experienței de la catedră, oferind celor interesați nu subiecte și soluții pretențioase și prețioase, ci formulări de subiecte de exigență medie, însoțite de rezolvări și soluții orientative. Ea va folosi mai degrabă celui care stăpânește cât de cât materia și îl ajută să se orienteze printre mulțimea de subiecte. Am respectat programa propusă de minister, deși nu întotdeauna mi s-a părut a fi coerentă și bine structurată, ci mai degrabă confuză. Cred că prea desele schimbări ale programei, după modelul european, nu ajută pe nimeni, ci derutează pe toată lumea, pe profesori și pe elevi deopotrivă. Mai mult, devine o programă superficială și artificială, care uită de cei pentru care trebuie concepută, de nivelul elevilor cu un anumit „orizont de așteptare”. Pentru a salva această situație, profesorul de la clasă trebuie să intervină prompt, să salveze ce se mai poate salva.”

Credeți că a citit cineva această precizare ? Când au văzut că apar cu cartea, nu toți, desigur, au avut o reacție de nemulțumire, ce se putea citi pe fața lor. Puțini au avut dorința de a răsfoi cartea, să vadă despre ce scriu acolo, chiar dacă titlul arăta clar că am scris o carte pentru a-i ajuta la examenul de bacalaureat. Cel mult dacă cineva remarca faptul că este tipărită excelent prin sprijinul Editurii Gutenberg Arad, cărora le mulțumesc și pe această cale. Și dacă reacțiile s-ar fi limitat numai la atât, parcă tot nu ar fi fost rău.

Mă îngrijorează nespus repulsia față de cartea scrisă cu atâta trudă. Este un refuz al culturii cu niște cauze adânci, pe care mai marii de la minister nu le văd sau le ignoră în numele alinierii la standardele europene. Avem o lege a educației nouă ce nu mă convinge în nici un fel pentru că e centrată pe aspecte administrative, și nu în ultimul rând politice, și nu s-au gândit „propunătorii” ce să facem ca elevul să nu aibă amintita repulsie față de carte. Cui folosesc aceste „standarde europene”, dacă grija față de elev nu mai este „obiectivul” de seamă, dacă noua Lege a învățământului nu este una „organică”, una izvorâtă din sufletul românesc și care să servească românilor și nu străinilor. Nu credeți că servilismul față de U.E., mai ales în cultură, are urmări nefaste și de durată? Ce fel de generație va fi aceea care „copiază” modele de cultură și uită de tradițiile culturale românești, sau care refuză categoric actul de cultură? Mă întreb și vă întreb. Cine are urechi de auzit să audă!

Prof. Pogan Mihai

Memorial Eminescu

„Eminescu să ne judece”

...... M-am gândit că ar fi bine să scriu câteva cuvinte despre Eminescu la acest ceas aniversar. Dar mi-e teamă că nu am destule cuvinte ca să-l preamăresc, că nu voi găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, așa cum se cuvine. Și atunci îmi aleg cele mai simple cuvinte și spun că Eminescu e „vinovat”,  are o mare vină pe care și-a ispășit-o încă din timpul vieții. Este vinovat pentru că a iubit prea mult. Cum, vei zice, să fie cineva vinovat din prea multă iubire? Da, și gândiți-vă cum se comportă semenii când cineva iubește sincer și, mai ales, dacă este și iubit. Sunt capabili să te umilească sub tot felul, căci invidia e nemăsurată în asemenea situații. Și a fost umilit Luceafărul poeziei românești încă din timpul vieții pentru că:

1. a iubit, cum se iubește, când rostea: „Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / În calea vieţii mele ieşi.” Ce adâncă și sinceră declarație de dragoste!

2. a iubit pătimaș neamul românesc, „dulcea Românie”, „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”, fiind „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga).

3. a iubit credințele și tradițiile neamului, istoria acestui popor, apărând „sărăcia și nevoile și neamul”, fiind în acest sens „poetul nepereche” (G. Călinescu).

4 a iubit zborul gândului de luceafăr în dorința apropierii idealului divin, primind de la Dumnezeu înțelepciunea detașării de urât și de vulgar în existența umană, zicând detașat: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”

5 din iubire a demascat pe străini și pe toți cei care atentau la integritatea neamului, declarând patetic cunoscuta imprecație premonitorie: „Cine-au îndrăgit străinii /Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia / Și neamul nemernicia.” (Doina) – Și cât de asemănătoare e situația noastră de azi, când străinii au ajuns stăpâni în țara noastră, iar românii cerșesc la porți străine.

6 a iubit pe tot românul și s-a exprimat simplu și profund, pe înțelesul tuturor, poate de aceea Alecsandri exclama: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine”. A „cântat” dulce, dar nu i-a fost bine nici în timpul vieții și nici ulterior. I-a deranjat pe „imperialii” din vremea lui și îi deranjează și pe urmașii acestora, imperialii zilelor noastre, care nu au acceptat niciodată prea marea iubire de neam a poetului. (Apropo la boala poetului și tratamentul inuman la care a fost supus încă din timpul vieții.). Toți l-au găsit vinovat pentru ceva și cu toate acestea el rămâne inegalabil în măreția sa de geniu inegalabil și are dreptul „să ne judece” din lumea de dincolo.

Cu asemenea gânduri mă îndreptam de dimineață spre amfiteatru, unde urma să se deruleze un „medalion” dedicat lui Eminescu, un scurt omagiu adus acestuia. Cinste organizatorilor! Mai ales d-nei prof. Ionescu Florica, directorul educativ al școlii noastre. Momentul a fost onorat de prezența câtorva profesori și a câtorva elevi, bănuiesc, interesați de acest moment festiv. Cu onestitate și modestie mărturisită a vorbit despre Eminescu prof. Vesa Marița, șefa de catedră la limba și literatura română din școala noastră, urmată de „Cuvântul omagial” pregătit (sic) de elevul Boșcaiu Robert, din clasa a VII-a A. Interesante mi s-au părut recitalurile din poezia eminesciană, rostite mai mult sau mai puțin responsabil, dar cu inerente emoții, de elevii: Lazăr Ioana, Popescu Cristina (VII A); Mariș Roxana,  Pleșa Maria și Morcan Cristina (XI B). Asistența a fost sensibilizată de un grup vocal tot din clasa a XI-a B.  Puțin, dar bine, am zice.

Dar un gând nu îmi dă pace. Poezia lui Eminescu nu trebuie să constituie un moment ocazional de retorică, mai bine sau mai puțin bine organizat, ci un moment de meditație, să fie mai degrabă o rugăciune spusă într-un moment de reculegere și de taină, în singurătate. Moment în care să ne întrebăm: ce facem, încotro ne îndreptăm, acum când: „Își dezbracă țara sânul, / Codrul frate cu Românul / De secure se tot pleacă / Și izvoarele îi seacă. / Sărac în țară săracă!”. Cât adevăr cuprind versurile acestea! A spus-o cu demnitate Eminescu, prevestind ce va să vie pentru bietul român.

Întru veci pomenirea Lui !

Reporter ocazional: prof. Pogan Mihai