„Eminescu să ne judece”
...... M-am gândit că ar fi bine să scriu câteva cuvinte despre Eminescu la acest ceas aniversar. Dar mi-e teamă că nu am destule cuvinte ca să-l preamăresc, că nu voi găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, așa cum se cuvine. Și atunci îmi aleg cele mai simple cuvinte și spun că Eminescu e „vinovat”, are o mare vină pe care și-a ispășit-o încă din timpul vieții. Este vinovat pentru că a iubit prea mult. Cum, vei zice, să fie cineva vinovat din prea multă iubire? Da, și gândiți-vă cum se comportă semenii când cineva iubește sincer și, mai ales, dacă este și iubit. Sunt capabili să te umilească sub tot felul, căci invidia e nemăsurată în asemenea situații. Și a fost umilit Luceafărul poeziei românești încă din timpul vieții pentru că:1. a iubit, cum se iubește, când rostea: „Atât de fragedă, te-asameni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / În calea vieţii mele ieşi.” Ce adâncă și sinceră declarație de dragoste!
2. a iubit pătimaș neamul românesc, „dulcea Românie”, „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”, fiind „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga).3. a iubit credințele și tradițiile neamului, istoria acestui popor, apărând „sărăcia și nevoile și neamul”, fiind în acest sens „poetul nepereche” (G. Călinescu).
4 a iubit zborul gândului de luceafăr în dorința apropierii idealului divin, primind de la Dumnezeu înțelepciunea detașării de urât și de vulgar în existența umană, zicând detașat: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”
6 a iubit pe tot românul și s-a exprimat simplu și profund, pe înțelesul tuturor, poate de aceea Alecsandri exclama: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine”. A „cântat” dulce, dar nu i-a fost bine nici în timpul vieții și nici ulterior. I-a deranjat pe „imperialii” din vremea lui și îi deranjează și pe urmașii acestora, imperialii zilelor noastre, care nu au acceptat niciodată prea marea iubire de neam a poetului. (Apropo la boala poetului și tratamentul inuman la care a fost supus încă din timpul vieții.). Toți l-au găsit vinovat pentru ceva și cu toate acestea el rămâne inegalabil în măreția sa de geniu inegalabil și are dreptul „să ne judece” din lumea de dincolo. 
Cu asemenea gânduri mă îndreptam de dimineață spre amfiteatru, unde urma să se deruleze un „medalion” dedicat lui Eminescu, un scurt omagiu adus acestuia. Cinste organizatorilor! Mai ales d-nei prof. Ionescu Florica, directorul educativ al școlii noastre. Momentul a fost onorat de prezența câtorva profesori și a câtorva elevi, bănuiesc, interesați de acest moment festiv. Cu onestitate și modestie mărturisită a vorbit despre Eminescu prof. Vesa Marița, șefa de catedră la limba și literatura română din școala noastră, urmată de „Cuvântul omagial” pregătit (sic) de elevul Boșcaiu Robert, din clasa a VII-a A. Interesante mi s-au părut recitalurile din poezia eminesciană, rostite mai mult sau mai puțin responsabil, dar cu inerente emoții, de elevii: Lazăr Ioana, Popescu Cristina (VII A); Mariș Roxana, Pleșa Maria și Morcan Cristina (XI B). Asistența a fost sensibilizată de un grup vocal tot din clasa a XI-a B. Puțin, dar bine, am zice. 
