La jumătatea lui august, pe 15, 2011, am făcut o descindere în satul natal, Ocișor, din județul Hunedoara (căt o mai fi denumit județ). O zi senină și caldă, chiar nepotrivit de caldă pentru luna august, dar care promitea o călătorie liniștită, mai ales cu autobuzele astea zis moderne. Dar nu a fost așa: șoferul e nervos, dă bilete mai … scurte, uită de rest și … taie curbele, gonește ca un apucat, cum se mai zice. Și îmi pun o întrebare: unde se grăbește, unde și de ce aleargă toată lumea. Te uiți în jurul tău și vezi numai oameni grăbiți, agitați. Să nu mai spun că aleargă mai ales după bani, să facă cu orice preț bani, mai ales nemunciți. Asta e societatea contemporană, mai ales în contextul crizei ți în condițiile aderării la U: E. Cam acestea erau gândurile mele, când, după o călătorie agitată, am pus pasul în satul copilăriei mele, Ocișor. Aici am învățat eu să fiu cuminte, să-i respect pe vecini și pe toți semenii, fără nicio răutate în suflet și cu gândul curat, până când am plecat în lume, pe la meserii, pe la facultate, pentru a-mi face un rost în viață. Am înțeles că trebuie să fii în viață cum-se-cade, cum trebuie, cu respect pentru semeni și cu suflet curat. Asta însemna pentru mine tradiție, un mod de gândire sănătos, omenie. Sigur că viața mi-a arătat altceva: că sunt mulți oameni răi, invidioși, egoiști, de care greu te poți apăra. Și am văzut destui din aceștia, de toate categoriile. Am văzut de aceștia, mai ales că profesia de dascăl te face să ai contact cu tot felul de mentalități.
Am ajuns la ai mei, rudele mele, din care puțini au mai rămas, căci mama și tata, după o viață zbuciumată, își dorm zilele de veci în cimitirul din sat. Sora mea, Lidia, îmi spune, printre altele, că de Sfânta Marie, mare sărbătoare creștină, la biserică se ține paos, adică se pomenesc morții și se înțelege că m-am dus și eu să iau parte la slujbă. Mărturisesc faptul că sunt un credincios adevărat, chiar dacă nu merg la biserică decât ocazional. Pentru mine mersul la biserică înseamnă tradiție, o tradiție cu sensul garanției permanenței neamului și cu sensul relației autentice cu Dumnezeu, expresie a perenității noastre. De aceea în timpul slujbei ținute de un preot tinerel dar cumsecade, conștiincios, mă uitam atent la „ofrandele” aduse la biserică, parte obligatorie dintr-un ritual: o cantă cu apă, un colac așezat pe gura cănții, o luminare înfiptă în colac și un sfert de litru de țuică. Am făcut imediat legătura cu ce știam despre cultul morților de la Eliade, de prin alte cărți, inclusiv de la Coșbuc.Toate „ofrandele” simbolizează legătura cu cei plecați în lumea fără dor: să-și ostoiască setea cu apă, să guste din colac, să aibă calea din lumea umbrelor luminată și să-și astâmpere durerea dorului după cei rămași cu o gură de … vinars, cum se numește țuica pe la noi.
Toate acestea îmi erau destul de clare, dar un gest al ritualului m-a pus pe gânduri: de ce la un moment dat, după pomenirea morților, se iau ofrandele în mână și se clatină ușor pe verticală, în timp ce preotul își continuă slujba. Abia într-un târziu am înțeles simbolismul acestei mișcări, făcând legătura cu ceea ce spunea tot M. Eliade despre „axis mundi” (centrul lumii). Este simbolizată prin această mișcare a brațelor pe verticală, cred, tocmai legătura cu cei plecați, acesta fiind momentul cu cea mai puternică încărcătură emoțională. Cred că toți cei prezenți, destul de numeroși, știu semnificația momentului, numai cei … moderni, ca mine, au cam uitat de „sensul tradiției”. Și atunci i-aș întreba pe cei grăbiți: încotro aleargă și unde sfârșește truda lor de o viață. Cei prezenți trec apoi pe la mormintele celor dragi și închină o gură de țuică întru cinstirea lor. Nici o lacrimă din lume nu-i poate aduce înapoi, dar sufletul nu ne lasă să nu grăim: „În veci pomenirea lor!”. Să nu uităm: Legătura cu strămoșii, chiar și mai ales simbolică e o garanție a permanenței neamului nostru pe aceste meleaguri. De aceea v-aș îndemna să mai treceți măcar din când în când și pe la Biserică!
